luni, 25 octombrie 2010

O alta lista...

Am ajuns cu totii sa ne facem liste este liste. Lucruri pe care vrem sa le facem, dar le ignoram, le uitam...
Azi...azi imi fac o alta lista. O lista care nu va ramane undeva, acolo, uitata intr-un coltisor...
Azi...parca imi e dor de niste teatru. Nu am mai vazut o piesa din stagiunea trecuta.

Dupa ce am citit muuulte cronici, m-am decis la urmatoarele:
  • Dragostea dureaza 3 ani  (atat de mediatizata in ultima perioada, incat mi-a starnit putin curiozitatea, chiar daca nu sunt de acord cu afirmatia asta. Dragostea nu dureaza 3 ani...dragostea adevarata dureaza o viata)
  • Rinocerii   (cred ca e ceva inedit...)
  • Hangita  (nu mi s-a parut un subiect extraordinar, insa in rolul principal joaca profa mea de la actorie, deci trebuie sa vad asta!)
  • Te iubesc! Te iubesc? 
  • Si caii se impusca, nu-i asa?  (un spectacol cu Maia Morgenstern, e de ajuns sa stiu asta. Plus ca am inteles ca si motivul central al piesei ar avea un subinteles...)
  • Profu' (piesa asta mi-a fost povestita, sa zic asa, de o colega acum ceva timp; desi am vazut ca nu se mai joaca, inca sper ca se va face undeva...)
  • Don Quijote (dupa cat am studiat opera asta in generala, chiar sunt curioasa de cum ar arata o adaptare teatrala...)
  • Egoistul
  • Livada de visini
  • Lectia
  • Sinucigasul
...si mai sunt, si mai sunt!

duminică, 24 octombrie 2010

Secretul ochilor mei?


- Eşti frumoasă...
- Ba nu! Dar ce-ţi place cel mai mult totuşi?
- Ochii, zâmbetul... năsucul. Ah, şi părul! Părul e superb...

Ştii care e secretul ochilor mei?
În mod normal, nu ţi-aş spune asta, dar acum simt că plutesc de'a dreptul pe valul uşor al dragostei...
Am ochii frumoşi pentru că te privesc pe tine!
Lumina din ochii mei, ţi se datorează ţie!
Tu îmi dai lumina aia, lumina aia e a ta...iar tu eşti lumina mea!
Sclipiriciul ochiilor mei ţi se datorează, şi el, tot ţie...
Tooate aceste sentimente pe care le simt pentru tine îmi înfrumuseţează ochii...iar toate sentimentele le trăiesc mulţumită ţie!
Iar atunci când nu te privesc, păstrez în mine ultima poză, ultima imagine a ta care mi-a rămas în minte; şi orice aş face, ea e acolo... Aşa că, la fiecare pas şi clipire, te simt lângă mine, te simt privindu-mă cu ochii-ţi superbi...şi asta îi face şi pe ai mei, aşa frumoşi cum ţi se par ţie.

Zâmbeşte, Micul meu prinţ! :)

marți, 19 octombrie 2010

Zi ploioasa de octombrie...

 Dragă batrană ploaie,

Îţi scriu acum această scrisoare... Te întrebi de ce? Ei, bine, nici măcar eu nu ştiu...
 Să te întreb ce mai faci?! Nu cred că ar avea sens. Tu...tu face ce faci tu de obicei. Tu rămâi lafel întotdeauna...noi, toţi ceilalţi ne schimbăm.
 Îmi plăceai înainte... Înainte anotimpul meu preferat era toamna, toamna care te-aducea pe tine, ploaie de toamnă. Acum...acum, însă, îmi dau seamă că ceva s-a schimbat.
E ciudat, e diferit, e altfel acum...
Şi nu tu eşti cea care s-a schimbat, ci eu!
Astăzi recunosc: m-am schimbat...
Eu doar aşa îmi dau seamă că ceva se schimbă, comparându-l cu altceva care a rămas lafel..
Tu eşti lafel, ploaie de octombrie... Eu sunt alta.
Acum inumar în fiecare zi cât mai e până la primii ghiocei, până la primele catece ale păsărelelor de primăvară...
Azi...azi nu-mi placi!



Cu tot respectul...
Alice


luni, 18 octombrie 2010

Bucharest City Marathon

Am fost ocupata tot sfarsitul de saptamana.
(Asta ca sa nu mai folosesc weekend sau tot felul de englicisme, pentru ca si limba romana astfel de expresii, ba chiar unele si mai frumoase.)
Cum spuneam...sambata si duminica nu am avut deloc timp pentru mine, si nici macar pentru teme.
Astazi dau test la chimie, si psihologie, maine dau la romana, vineri la geografie, saptamana viitoare la istorie...Dar tot consider ca a meritat sa sacrific 2 zile din viata mea pentru un astfel de evenitment.
Duminica, 17 octombrie a avut loc cea de-a 3-a editie a Maratonul din jurul Bucurestiului...
Ca voluntar al ong-ului Hospice- Casa sperantei, am fost si eu pe acolo si am ajutat cat de mult am putut la organizare.
Sambata am facut inscrierile pentru cursa copiilor, iar duminica am fost la start/finish...
Am dat medalii, am facut curatenie, am carat tot felul de lucruri de colo- dincolo, am facut de toate, intr-un cuvant...
A fost frumos...si a meritat sa pierd 2 zile.
Acum, urati-mi succes la chimie!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Oameni frumosi- Mama

Mama- persoana aia minunată care îmi spunea cele mai bune poveşti, şi cele mai multe (ce-i drept...)

O poveste la fiecare masă, o poveste înainte de culcare, o poveste de dimineaţă... Toată ziua, poveşti!
Mami îmi dădea, şi dă, încredere... Îmi spunea că pot. Şi, da! Într-adevăr puteam...dar puteam mulţumită ei.
Mama...care mă încuraja, care m-a dus la dansuri sportive, la cor, la gimnastică, la teatru...la de toate. :) Doar, doar să rămân şi eu cu ceva...
La gimnastică mi-a plăcut cel mai puţin. După, au fost dansurile, dar care nu mă încântau aşa mult atunci... Acum de abia aştept să am timp liber şi să merg la nişte cursuri de dans.
La cor am fost ceva mai mult timp.
Iar teatrul încă îmi place...
Mama... pe care am zăpăcit-o de tot la sfârşitul clasei a 8-a :

Vreau în Viteazul.
Nu mai vreau acolo, vreau în Haşdeu, cu toţi colegii mei.
Să mă duc în Viteazu'?
Dar ce-mi trebuie mie Viteazu' mate-info?
Eu vreau la filo. Da, vreau la filo bilingv în Cervantes.
Dar nu ar fi mai bun un liceu economic?
Eu o să întârzii la liceu, că e cât de cât departe de casă. Cel mai bine mi-ar fi în Şincai, că aş ajunge în 10 minute. Nu e bun Şincai? Dar aici nu fac spaniolă...
Bine...să fie Viteazul! :)

Aşa mă gândeam şi mă răzgândeam de 100 de ori pe zi... Iar ea nu se supără, ba chiar avea răbdare să mă şi asculte...
Mamă...căreia îi mulţumesc pentru ce sunt azi!


P.S. La mulţi ani, Mamiiiii!

miercuri, 13 octombrie 2010

Un pas mare împreună e ca o sută de paşi mici pe care i-aş face singură...

Un pas împreună e ca o sută de paşi pe care i-aş face singură...
Mulţumesc!





Update:
[porque hoy lo siento de mil veces mas fuerte...] :
Amo lo que veo y lo que ocultas,
amo lo que muestras o insinuas,
amo lo que eres o imagino,
te amo en lo ajeno y lo que es mío.
Amo lo que entregas, lo que escondes,
amo tus preguntas, tus respuestas,
yo amo tus dudas y certezas,
te amo en lo simple y lo compleja...
Y amo lo que dices, lo que callas,
amo tus recuerdos, tus olvidos,
amo tus olores, tus fragancias,
te amo en el beso y la distancia.
Y amo lo que amas, yo te amo...
te amo por amor sin doble filo...
te amo y si pudiera no amarte
sé que te amaría aún lo mismo.
Y amo lo que amas, yo te amo...
te amo por amor al dar lo mío,
te amo con orgullo de quererte
porque para amarte yo he nacido...
Amo lo que seas y lo que puedas,
amo lo que afirmas, lo que niegas,
amo lo que dices, lo que piensas,
te amo en lo que mides y lo que pesas.
Y amo lo que atrapas, lo que dejas,
amo tu alegría y tus tristezas,
te amo en la carne y en el alma,
te amo en tus crisis y en tus calmas...
Amo lo que pides y regalas,
amo tus caricias, tus ofensas,
amo tus instante y lo eterno,
te amo en tu cielo y en tu infierno...
Y amo lo que amas, yo te amo...
te amo por amor sin doble filo...
te amo y si pudiera no amarte
sé que te amaría aún lo mismo.
Y amo lo que amas, yo te amo
te amo por amor al dar lo mío,
te amo con orgullo de quererte
porque para amarte yo he nacido...

marți, 12 octombrie 2010

Mai bun decât ieri!

Ieşeam ieri din corpul A al liceului nostru...
Acum că se renovează clădirea -după cum am mai spus- totul e haotic. Niciodată nu ştii unde vei face oră următoare, dar clasă mea o duce bine chiar, sunt alţii şi mai şi!
Iar ca să intrii din corpul A în corpul C, unde învăţ eu, trebuie să ieşi afară, şi să intrii din nou pe o altă intrare, în corpul C, deoarece se renovează B-ul, partea de mijloc.
In fine...
Promit că nu o să mă mir/ supăr dacă nu aţi înţeles nimic। E cu adevărat ciudat! Daaar, o să scriu un alt post special pentru asta, acum vroiam doar să va faceţi o idee.
----------------------------------------
Ieşeam din corpul A, unde este şi cancelaria, şi m-a oprit cineva:

- Ştii cumva dacă 10A-ul mai învăţa acolo unde ştiam eu că învăţa? Am văzut la ei în clasă pe cei de la 11 nu ştiu cât...
- Da, domn' profesor. Avem cu dumneavoastră acum. Avem desen.
- Ah, ok!

Am mers împreună până în clasă, vorbind despre diverse lucruri
Îmi spunea că nu vrea să se lase de fumat...
Din vorbă în vorbă, mi-au sărit din gură cuvintele pe care vroiam să i le spun de ceva timp:

- Sunteţi genial, domn' profesor...Sunteţi cu adevărat g-e-n-i-a-l.
- Nu-i adevărat! Eşti tu prea îngăduitoare...

Mi-au rămas în minte cuvintele lui...
Câtă modestie într-un om atât de frumos...
Cum de poate o astefel de persoană, cu adevărat excepţională, să fie aşa, să gândească aşa?! Iar alţii care nu sunt capabili de nimic, să se considere centrul universlui?
Nu ştiu...sunt întrebări la câte nu îmi pot răspunde.
Ştiu doar că modestia se învăţa! lafel că orice alt lucru învăţat în cei 7 ani de acasă.
Cred că te poţi perfecţiona în fiecare secundă, că azi trebuie să fii mai bun decât ai fost ieri, dar mai puţin bun decât vei fi mâine!

Ştiu că de azi vreau să fiu mai bună!

joi, 7 octombrie 2010

Ziua aiurelii

Cred ca asta a fost ziua aiurelii, si ce bine ca in sfarsit s-a terminat.
Astazi am suparat 2 persoane foarte dragi mie...
Motivul: sunt prea aiurita, neatenta sau cu capul in nori. Spune-o cum vrei, ideea e aceeasi!
Offff!
Chiar trebuie sa fiu mai responsabila? Imi place sa fac totul pe dos.

miercuri, 6 octombrie 2010

Oameni frumoşi- Bunica...

Ieri am văzut în 311 o fetiţă cu bunica ei...

Îmi amintea atât de mult de buni a mea.
Dar unele lucruri odată pierdute, rămân aşa pentru totdeauna...
Mi-au trecut prin minte ca o fulgereare o grămadă de momente importante din viaţă, momente în care bunica a fost lângă mine mereu.
Mi-am amintit din nou cum am învăţat eu ceasul...lucru pe care deşi nu îl uitasem, îl ţineam închis acolo, undeva, într-un colţisor al minţii mele.
Aveam vreo 5 ani jumate, poate 6...

- Alice, să ştii că bunica e bolnavă.
- Off, mamaie! Ce să-ţi fac? Vrei să îţi aduc ceva?
- Nu, nu. Fii atentă aici. Mamaia e bolnavă, şi trebuie să-şi ia medicamentele la o anumită oră, în fiecare zi. Şi dacă mai adorm şi eu, nu are cine să mă trezească să iau pastilele, şi o să mor.
- Văi! Dar nu...
- Eh, pentru asta tu trebuie să înveţi ceasul, şi mă trezeşti mereu să-mi iau pastilele. Da?
- Da, bunico.
- Hai, adu-mi ceasul ala mic, verde, sa te invat.

Am învăţat ceasul mai mult speriată, decât amuzata, dar l-am învăţat.
Nu conta cum... Iar atunci când am intrat la şcoală ştiam ceasul deja.
Cu cititul a fost altfel...Invatasem de la sor'mea sa scriu si sa citesc. Stiu ca se supara asa rau pe mine ca il faceam pe F invers. Imi aminitesc si acum si rad...
Deci, teoretic stiam sa citesc, dar nu exersam asa mult. Si bunica imi spunea:

- Ia citeşte-mi şi mie programul, Alice, că nu vede bunica.
- Bine... şi citeam încet, câte o literă, câte o literă.

După, cum o vedeam că citeşte eu ceva, îi spuneam supărată:

- Dar parcă nu vedeai să citeşti...
- Eh, câteodată văd, câteodată nu văd. Aşa e la bătrâneţe.

Şi schiţa mereu un zâmbet, atenta sa nu il observ eu. Totuşi îl observam, deşi nu prea îl înţelegeam.
Alteori, bunica vroia să joace cărţi...

- Haide, Alice. Vii să joci cărţi cu mamaia?
- Nu vreau... Mă uit la desene.

Dar după ce se terminau desenele nu mai aveam ce să fac, şi vrând-nevrând, jucăm cărţi.

- Ce jucăm? Jucăm macao? spuneam eu încântată, sperând ca o să uite de tabinet.
- Nu. Mie nu îmi place macao, mie îmi place tabinet.

Şi mă lasă mereu să câştig la tabinet.
Aşa a început să îmi placă, şi am învăţat adunarea şi scăderea. Bineînţeles că nu mi-am dat seamă de asta atunci, ci mult mai târziu.

Bunica...bunica care făcea cele mai bune prăjituri, pe care o rugăm de fiecare dată când făcea prăjitură cu foi şi cremă de ciocolată, să nu mai prepare atât de puţină cremă... să ne facă măcar 1 data, o cratiţă plină-plină.
Bunica...care nu stătea locului o clipă. Tot timpul bucatarea, spăla, făcea curăţenie, se jucă cu noi ( cu mine şi cu Dede, sor'mea ), şi când nu mai avea nimic de făcut, stătea şi cosea. Cosea tot pentru noi, pentru în casă...
Bunica...care avea tot timpul părul negru prins într-un coc la spate, care mergea cu umeri drepţi, care avea talia subţire, şi care spunea aproape cele mai frumoase poveşti. (pe primul loc era Mami, apoi ea).

Bunica de care îmi e atât de dor acum...

marți, 5 octombrie 2010

Preselecţii

După cum bine ştiţi, sau poate nu, liceul nostru are o trupă foarte bună de teatru, Orpheus.
Astăzi au avut loc preselecţiile şi a fost atât de draguuut!
Eram aproape toţi din trupa veche, câţiva de a 10-a care doreau să intre în trupă şi în rest boboci.
Ştiu...sună destul de răutăcios din partea mea. Adică, sunt doar cu 1 an mai mare decât ei.
Dar ei sunt boboci, şi trebuie să fie "torturaţi" , deşi cei care sunt acum a 11-a, s-au purtat foarte frumos cu mine în anul de bobocie.
Primul lucru, sau prima probă a constat în citirea şi interpretarea unor aşa-zise înjurături din câteva opere ale lui Shakespeare.

[Ah, trebuie să caut şi eu toate cuvintele urâte ale lui Cervantes! Bună idee...]

Apoi, fiecare participant a recitat câte o poezie, a spus un monolog şi, în funcţie de cât de bună i-a fost vocea, ne-a şi cântat.
Am avut de învăţat ceva de la un tip: nu trebuie să ai o voce minunată că să încerci.
Nu putem spune că nu ne-a plăcut tipul...dincontra. Din punctul meu de vedere a dat dovadă de curaj.
Bineînţeles că mi-am amintit cum eram eu exact acum fix un an!
Sau nu... anul trecut preselecţiile au fost pe 1-2 octombrie.
Aveam super multe emoţii.
Trebuie să recunosc că m-am recunoscut puţin în imaginea bobocilor de anul ăsta, care nu înghiţeau, nu respirau, aveau privirea fixată într-un anume punct imaginar şi spuneau textul tremurând.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că la final am rămas toţi cei vechi - şi profa bineînţeles - şi am hotărât cine intră şi cine nu. Fiecare dintre noi a acordat (sau nu) câte un vot tuturor celor care şi-au luat inima în dinţi şi au încercat.

Aşa ne-am îmbogăţit trupă cu vreo 9-10 noi talente!

vineri, 1 octombrie 2010

Colţisor al minţii mele...

Astăzi mi-am amintit ceva...
Am văzut odată ceva care mi-a atras atenţia atunci, pe moment, iar după s-a transfornat într-o amintire pe care am păstrat-o mereu într-un colţişor al minţii mele...colţişor de care mi-am amintit azi!
Am văzut un copil...o fetiţă care nu cred că avea mai mult de 10 ani!
Scriu şi aproape că îmi dau lacrimile...
Era vară, o căldură înăbuşitoare. Erau nişte străzi prost asfaltate...de fapt, nici măcar nu mai ştiu dacă erau sau nu asfaltate. A coborât din scara blocul ei, o scară drăguţă cu boltă de vie.
Privea mereu în sus, a întins mână şi a luat o boabă din aia verde, de strugure necopt. A aruncat-o imediat după, amuzată.
Era aşa micuţă, slabă dar cât de cât înăltuţă. Era frumoasă şi zâmbea larg, iar ochii...ochii îi erau jucăuşi, nespus de optimişti, raportat la situaţia ei.
Mergea jucandu-se şi alergând, dând din mâini mereu. În fiecare mână ţinea cu degeţelele-i micuţe câte un bidon de apa de 5 L, gol.
S-a oprit să mângâie o pisică.
Nu m-am putut abţine şi am urmărit-o cu privire. Nu ştiu de ce dar eram curioasă să văd ce e cu ea, ce face, unde se duce.
A mers tot înainte pe strada blocului ei, cu picioarele micuţe pe toate pietrele alea, apoi a făcut la dreapta.
Peste tot numai case, case, o cişmea, un magazin, nişte pietre, bidoane pentru apa, şi o fetiţă...
S-a întors imediat câţiva paşi înapoi, şi s-a îndreptat spre magazinul de acolo.

- Aş vrea nişte gumita, la pachet din acela, roz.
- 5.000 lei.

Fetiţa îi dă doamnei monedă, iar această îi întinde pachetul de gumă. Ea îl luă fericită, lăsă bidoanele jos şi îl deschise imediat.
Era clar că nu mai avea răbdare. Pe chipul ei se vedea acea fericire de copil care tocmai a primit ceva bun...care abia aşteaptă să guste din nou ceva dulce.
Desfăcu repede pacheţelul de 5 gumite, scoase una şi o băgă în gură, fericită.
A pus restul gumelor în buzunar, a ridicat bidoanele şi şi-a continuat drumul....
Se îndreptă spre cişmeaua aia plină de rugină, dar nu înainte de a-şi da ochiii peste cap.
Jos era un canal, robinetul se afla cu o treaptă mai sus astfel încât, oricât ai fi evitat, tot te-ai fi udat încercând să iei apa de acolo.
Lăsă un bidon jos, îl luă pe celalat şi îi potriveşte bine gura.
Offf!
S-a udat...
Termină de umplut primul bidon, apoi facu lafel cu al doilea.
Supărată că s-a udat pe păpucei, se îndreaptă uşor spre casă...dar nu uşor plutind, ci uşor fiind împovărată de greutatea ţinută în mâini : 10 l la doar 10 ani... Atât cred că avea.
Călca încet pe pietrele incomode la mers, papuceii aproape că îi alunecau din picoarele micute şi facea încântată baloane de gumă.
Nu a mers mult că s-a şi oprit. A lăsat bidoanele jos puţin, şi-a freacat mâinile înroşite de la mânerul lor, şi-a masat puţin gâtul, ceafa... şi şi-a continuă drumul spre casă.
Am urmărit-o cu privirea până ce a intrat înapoi în bloc.


Ştiu că nu va uita asta vreaodata! aşa cum nici eu nu o voi uita pe ea...
Nu va uita, nu pentru că a facut in ziua aia ceva ieşit din comun : a fost şi a cărat apa o data, de placere, sau de amuzament.
Nu! ...ea nu va uita pentru că făcea asta de câteva ori pe zi.

Imaginea ei imi va ramane in minte mereu, probabil...
Oare ce s-a mai întamplat cu ea de atunci?
Cred, de fapt, ca şi voi stiți...