Oameni frumoşi- Bunica...

Ieri am văzut în 311 o fetiţă cu bunica ei...

Îmi amintea atât de mult de buni a mea.
Dar unele lucruri odată pierdute, rămân aşa pentru totdeauna...
Mi-au trecut prin minte ca o fulgereare o grămadă de momente importante din viaţă, momente în care bunica a fost lângă mine mereu.
Mi-am amintit din nou cum am învăţat eu ceasul...lucru pe care deşi nu îl uitasem, îl ţineam închis acolo, undeva, într-un colţisor al minţii mele.
Aveam vreo 5 ani jumate, poate 6...

- Alice, să ştii că bunica e bolnavă.

- Off, mamaie! Ce să-ţi fac? Vrei să îţi aduc ceva?
- Nu, nu. Fii atentă aici. Mamaia e bolnavă, şi trebuie să-şi ia medicamentele la o anumită oră, în fiecare zi. Şi dacă mai adorm şi eu, nu are cine să mă trezească să iau pastilele, şi o să mor.
- Văi! Dar nu...
- Eh, pentru asta tu trebuie să înveţi ceasul, şi mă trezeşti mereu să-mi iau pastilele. Da?
- Da, bunico.
- Hai, adu-mi ceasul ala mic, verde, sa te invat.

Am învăţat ceasul mai mult speriată, decât amuzata, dar l-am învăţat.
Nu conta cum... Iar atunci când am intrat la şcoală ştiam ceasul deja.
Cu cititul a fost altfel...Invatasem de la sor'mea sa scriu si sa citesc. Stiu ca se supara asa rau pe mine ca il faceam pe F invers. Imi aminitesc si acum si rad...
Deci, teoretic stiam sa citesc, dar nu exersam asa mult. Si bunica imi spunea:

- Ia citeşte-mi şi mie programul, Alice, că nu vede bunica.
- Bine... şi citeam încet, câte o literă, câte o literă.

După, cum o vedeam că citeşte eu ceva, îi spuneam supărată:

- Dar parcă nu vedeai să citeşti...
- Eh, câteodată văd, câteodată nu văd. Aşa e la bătrâneţe.

Şi schiţa mereu un zâmbet, atenta sa nu il observ eu. Totuşi îl observam, deşi nu prea îl înţelegeam.
Alteori, bunica vroia să joace cărţi...

- Haide, Alice. Vii să joci cărţi cu mamaia?
- Nu vreau... Mă uit la desene.

Dar după ce se terminau desenele nu mai aveam ce să fac, şi vrând-nevrând, jucăm cărţi.

- Ce jucăm? Jucăm macao? spuneam eu încântată, sperând ca o să uite de tabinet.

- Nu. Mie nu îmi place macao, mie îmi place tabinet.

Şi mă lasă mereu să câştig la tabinet.
Aşa a început să îmi placă, şi am învăţat adunarea şi scăderea. Bineînţeles că nu mi-am dat seamă de asta atunci, ci mult mai târziu.

Bunica...bunica care făcea cele mai bune prăjituri, pe care o rugăm de fiecare dată când făcea prăjitură cu foi şi cremă de ciocolată, să nu mai prepare atât de puţină cremă... să ne facă măcar 1 data, o cratiţă plină-plină.

Bunica...care nu stătea locului o clipă. Tot timpul bucatarea, spăla, făcea curăţenie, se jucă cu noi ( cu mine şi cu Dede, sor'mea ), şi când nu mai avea nimic de făcut, stătea şi cosea. Cosea tot pentru noi, pentru în casă...

Bunica...care avea tot timpul părul negru prins într-un coc la spate, care mergea cu umeri drepţi, care avea talia subţire, şi care spunea aproape cele mai frumoase poveşti. (pe primul loc era Mami, apoi ea).

Bunica de care îmi e atât de dor acum...