Mai bun decât ieri!

Ieşeam ieri din corpul A al liceului nostru...
Acum că se renovează clădirea -după cum am mai spus- totul e haotic. Niciodată nu ştii unde vei face oră următoare, dar clasă mea o duce bine chiar, sunt alţii şi mai şi!
Iar ca să intrii din corpul A în corpul C, unde învăţ eu, trebuie să ieşi afară, şi să intrii din nou pe o altă intrare, în corpul C, deoarece se renovează B-ul, partea de mijloc.
In fine...
Promit că nu o să mă mir/ supăr dacă nu aţi înţeles nimic। E cu adevărat ciudat! Daaar, o să scriu un alt post special pentru asta, acum vroiam doar să va faceţi o idee.
----------------------------------------
Ieşeam din corpul A, unde este şi cancelaria, şi m-a oprit cineva:

- Ştii cumva dacă 10A-ul mai învăţa acolo unde ştiam eu că învăţa? Am văzut la ei în clasă pe cei de la 11 nu ştiu cât...
- Da, domn' profesor. Avem cu dumneavoastră acum. Avem desen.
- Ah, ok!

Am mers împreună până în clasă, vorbind despre diverse lucruri
Îmi spunea că nu vrea să se lase de fumat...
Din vorbă în vorbă, mi-au sărit din gură cuvintele pe care vroiam să i le spun de ceva timp:

- Sunteţi genial, domn' profesor...Sunteţi cu adevărat g-e-n-i-a-l.
- Nu-i adevărat! Eşti tu prea îngăduitoare...

Mi-au rămas în minte cuvintele lui...
Câtă modestie într-un om atât de frumos...
Cum de poate o astefel de persoană, cu adevărat excepţională, să fie aşa, să gândească aşa?! Iar alţii care nu sunt capabili de nimic, să se considere centrul universlui?
Nu ştiu...sunt întrebări la câte nu îmi pot răspunde.
Ştiu doar că modestia se învăţa! lafel că orice alt lucru învăţat în cei 7 ani de acasă.
Cred că te poţi perfecţiona în fiecare secundă, că azi trebuie să fii mai bun decât ai fost ieri, dar mai puţin bun decât vei fi mâine!

Ştiu că de azi vreau să fiu mai bună!

Oh, I wish I was a punk rocker...with flowers in my hair!

pentru ca ma obsedeaza de cateva zile:

Cuvânt

Încercam de curând să mă loghez pe un cont, pe un site -"altă rețea de socializare"-ar zice unii... contul meu pe Twitter, de fapt.

Când, am realizat că mi-am uitat parolă.

Și atunci mi-am dat seama că...trăim într-o societate așa tristă...

Nu mai conștienizăm, dar avem parole pentru orice... Parolă la seif, parolă la computer, la telefon...și câte și mai câte.

De fapt, "parolă" vine din italienescul cu aceeași formă, parola, însemnând "cuvânt".
Adică, avem cuvinte secrete care să ne mențină conturile și tot felul de astfel de tâmpenii, în siguranță? Dar câte cuvinte dulci mai spunem celor dragi? Câte cuvinte de mulțumire mai adresăm mamei care ne dădea ceaiul cu ligurinta când eram răciți? În câte cuvinte mai suntem capabili să descriem sentimentul cel mai scump, dragostea? Sau...oricare alt sentiment.

La câte cuvinte mai știm cel putin 1 sau 2 sinonime?

De ce animalele nu pot vorbi ca noi ? Iar noi - cei care avem cuvantul, sau cel putin asa ar trebui - de ce ne batem joc de el?
Chiar! Oare câti mai au...cuvânt?
Folosim din ce în ce mai rar cuvântul pentru ceea ce a fost el creat...
Și atunci când e folosit, îl folosim degeaba și cel mai probabil că nu îi înțelegem sensul.

--------------------------------------------------

~Mi-am adus aminte de o întâmplare de când eram mică... nu are o legătură directă cu ce am scris până acum, dar îmi mintea mea deja s-au creat conexiunile și... vă spun și vouă despre ce e vorba. :)

Cum am spus...eram micuță. Și vorbeam mult, foarte mult. Poate chiar mai mult decât vorbesc acum.
( Cine mă cunoaște realizează cât înseamnă mult în cazul ăsta. Voi puteți să vă imaginați doar...o fetiță mică, drăguță, slabă, creață, cu ochiii mari, căreia îi turuia gură încontinuu. )

- Mai taci odată! îmi spunea mai tot timpul sor'mea.

Știind că mă iubește, și că niciodată nu mi-ar spune ceva cu răutate sau...doar pentru că nu avea chef să mă asculte, am încercat să găsesc o explicație logică a îndemnului ei. Îndemn care trebuia să mă ajute cumva pe mine, să mă protejeze sau...
Mi-a luat ceva timp până am ajuns la o concluzie. Doamne! ce concluzie ciudată pentru un copil de 4-5 ani...
:
Îmi imaginam că fiecare om are câte un sac de cuvinte, la fel de mare pentru toată lumea. Sacul nu se putea umple niciodată, cuvintele existând acolo pur și simplu... Și, odată ce mai foloseai unul, el dispărea din sac...pentru totdeauna! Cred că îmi dădusem seamă că foloseam unele de mai multe ori. De exemplu, mami cred că spusesem până atunci de cel puțin 100 de ori. Asta însemna că în sunt cam 200 de mami, dar după ce voi spune cuvântul de 200 de ori, nu îl voi mai putea rosti niciodată!
Ideea mă îngrozea cumplit!
Oh, cât de mult mă iubea Dede! Vroia doar să îmi păstrez cuvinte și pentru mai târziu, când voi fi mai mare.

- Dacă eu, vorbind atât de mult acum, voi avea săculețul gol la adolescență? Ce o să mă fac? Îmi spune bine ea că ar trebui să vorbesc mai puțin...Probabil de'asta oamenii mari sunt așa tăcuți. Eu nu voi fi așa; o să-mi păstrez ceva și pentru mai târziu.

Apoooi, apoi am crescut, am realizat că într-adevăr există un săculeț de cuvinte, doar că este unul în care pot să adaug ceva nou în fiecare zi, și nu unul cu un număr limitat de cuvinte care s-ar putea termină.

Am înțeles că uneori trebuie să păstrez liniștea...și asta fac. Dar în marea parte a timpul, pot vorbi încontinuu fără vreo teamă că mi-ar expiră cuvintele.

Hehe...