Cuvânt

Încercam de curând să mă loghez pe un cont, pe un site -"altă rețea de socializare"-ar zice unii... contul meu pe Twitter, de fapt.

Când, am realizat că mi-am uitat parolă.

Și atunci mi-am dat seama că...trăim într-o societate așa tristă...

Nu mai conștienizăm, dar avem parole pentru orice... Parolă la seif, parolă la computer, la telefon...și câte și mai câte.

De fapt, "parolă" vine din italienescul cu aceeași formă, parola, însemnând "cuvânt".
Adică, avem cuvinte secrete care să ne mențină conturile și tot felul de astfel de tâmpenii, în siguranță? Dar câte cuvinte dulci mai spunem celor dragi? Câte cuvinte de mulțumire mai adresăm mamei care ne dădea ceaiul cu ligurinta când eram răciți? În câte cuvinte mai suntem capabili să descriem sentimentul cel mai scump, dragostea? Sau...oricare alt sentiment.

La câte cuvinte mai știm cel putin 1 sau 2 sinonime?

De ce animalele nu pot vorbi ca noi ? Iar noi - cei care avem cuvantul, sau cel putin asa ar trebui - de ce ne batem joc de el?
Chiar! Oare câti mai au...cuvânt?
Folosim din ce în ce mai rar cuvântul pentru ceea ce a fost el creat...
Și atunci când e folosit, îl folosim degeaba și cel mai probabil că nu îi înțelegem sensul.

--------------------------------------------------

~Mi-am adus aminte de o întâmplare de când eram mică... nu are o legătură directă cu ce am scris până acum, dar îmi mintea mea deja s-au creat conexiunile și... vă spun și vouă despre ce e vorba. :)

Cum am spus...eram micuță. Și vorbeam mult, foarte mult. Poate chiar mai mult decât vorbesc acum.
( Cine mă cunoaște realizează cât înseamnă mult în cazul ăsta. Voi puteți să vă imaginați doar...o fetiță mică, drăguță, slabă, creață, cu ochiii mari, căreia îi turuia gură încontinuu. )

- Mai taci odată! îmi spunea mai tot timpul sor'mea.

Știind că mă iubește, și că niciodată nu mi-ar spune ceva cu răutate sau...doar pentru că nu avea chef să mă asculte, am încercat să găsesc o explicație logică a îndemnului ei. Îndemn care trebuia să mă ajute cumva pe mine, să mă protejeze sau...
Mi-a luat ceva timp până am ajuns la o concluzie. Doamne! ce concluzie ciudată pentru un copil de 4-5 ani...
:
Îmi imaginam că fiecare om are câte un sac de cuvinte, la fel de mare pentru toată lumea. Sacul nu se putea umple niciodată, cuvintele existând acolo pur și simplu... Și, odată ce mai foloseai unul, el dispărea din sac...pentru totdeauna! Cred că îmi dădusem seamă că foloseam unele de mai multe ori. De exemplu, mami cred că spusesem până atunci de cel puțin 100 de ori. Asta însemna că în sunt cam 200 de mami, dar după ce voi spune cuvântul de 200 de ori, nu îl voi mai putea rosti niciodată!
Ideea mă îngrozea cumplit!
Oh, cât de mult mă iubea Dede! Vroia doar să îmi păstrez cuvinte și pentru mai târziu, când voi fi mai mare.

- Dacă eu, vorbind atât de mult acum, voi avea săculețul gol la adolescență? Ce o să mă fac? Îmi spune bine ea că ar trebui să vorbesc mai puțin...Probabil de'asta oamenii mari sunt așa tăcuți. Eu nu voi fi așa; o să-mi păstrez ceva și pentru mai târziu.

Apoooi, apoi am crescut, am realizat că într-adevăr există un săculeț de cuvinte, doar că este unul în care pot să adaug ceva nou în fiecare zi, și nu unul cu un număr limitat de cuvinte care s-ar putea termină.

Am înțeles că uneori trebuie să păstrez liniștea...și asta fac. Dar în marea parte a timpul, pot vorbi încontinuu fără vreo teamă că mi-ar expiră cuvintele.

Hehe...

Offf...

A stat langa mine toata noaptea...
M-a privit, m-a atins si m-a intors pe toate partile prin pat, pana am spus ca o sa mor.
M-a incalzit si m-a facut sa respir mai repede...
A naibii raceala. Nu m-a lasat un minut !

Nu stiu ce-i cu mine, dar intotdeauna racesc vara.
Si...am racit si vara asta. Nasul imi curge, stranut incontinuu, ma ustura gatul si cred ca am si un pic de febra. :(
Offf, ma duc sa imi mai fac un ceai.

Cănuţa mea cu fericire...

Cât de simplu e să încerci...cât de simplu e să reuşeşti şi cât e simplu e să ajungi la ce ţi-ai propus mai ales când îţi propui lucruri aşa mici...

Eu îmi propun ceva micuţ...ceva micuţ azi, ceva micuţ mâine şi la un moment dat, ştiu că se va face un tot.

Tot la care încă muncesc, şi parcă

nu îmi doresc să termin vreodată. Vreau să fie o muncă continuă, dar făcută bine. Munca mea, drumul meu spre fericire...

Nu e chiar ce înţeleg alţii prin muncă. Aici trebuie doar să ţii ochii larg deschişi, să vezi dincolo de aparenţe, să te bucure orice banalitate şi...să întinzi mână.

O să atigi cu siguranţă ceva, o să prinzi un strop şi pentru cănuţă ta. :) pentru că se află câte un lucru pentru fiecare.

Eu tot aşa o ţin...

Un strop de fericire azi, şi încă unul, altul şi altul...şi uite aşa o să mi se umple cănuţă. Nu ştii care cănuţă? offf...Cănuţă mea în care îmi păstrez şi îmi pun zilnic câte un strop de fericire; cănuţă mea care, chiar şi în zilele în care nu am nimic să pun în ea, mă bucură oricum. Nu are preferinţe, şi îmi zâmbeşte în fiecare zi pentru câte i-am dat până acum.

Încerc să pun în fiecare zi câte ceva acolo, ieri am văzut un apus minunat...azi am auzit vocea acelui cineva de care am nevoie, mâine...mâine nu ştiu ce o să mai fac. Am auzit că va plouă totuşi, şi mi-aş dori atât de mult să văd un curcubeu frumos, iar dacă nu...o să mă rezum doar la a-mi pune câte o dorinţă pentru fiecare picătură de ploaie care îmi va atinge părul, pielea...

~escapadă 2~

Am fugit din nou... În curând o să înceapă iar şcoală, aşa că am spus să profit acum, cât încă sunt în vacanţă şi am fugiiiit! La mare, de data asta. :)
Trebuie să recunosc că niciodată nu mi-a plăcut atât de mult că acum, ţinând cont că nu mă dau în vânt după "mare", ci prefer muntele.

Litoralul românesc a fost că de obicei primitor, găzduind o grămadă de turişti.
Soarele a fost generos, oferindu-mi un bronz intens, iar vremea a fost foarte drăguţă cu noi.
Marea a fost aşa calmă...că doar stând pe faleză îţi doreai să intri în apa care se vedea uimitor.
Am mers cu vaporaşul, am intrat la acvariu, şi m-am plimbat pe faleză...
Nu am apucat să întru la Delfinariu, dar măcar m-am bălăcit în apa mării cât am vrut eu. :)

Cu totul a fost drăguţ şi mi-a plăcut, dar mi-a fost atît de dor de casă...

--------------------------------------------------------------------------------

Home, sweet home!

My dear, Lizzi

Ieri mi-am pierdut pisica...a nu stiu cata oara, de altfel.

De fapt, am pierdut-o in felul meu de a pierde lucruri. Trebuie sa spun ca pierd foarte multe chestii, pentru faptul ca nu mai stiu unde le-am pus... Apoi le gasesc intotdeauna la locul lor.

Dar ieri, mi-am pierdut pisica.

Am cautat-o in balcon, la mine in camera, in baie, in camara, debara si...in sifonier -locul unde ii place ei cel mai mult sa doarma-. Nu era...

Am gasit-o intr-un sfarsit dupa cateva zeci de minute de cautare, cand, suparata ca am trezit-o din somn, s-a dus la bucatarie sa pape putin. Ea dormise in tot timpul in care eu imi faceam griji.

Ah, si nu va spun unde dormea. :))

Cand in sfarsit am vazut-o, imi venea sa o pupicesc si sa o bat in acelasi timp. De ce nu imi raspunsese, cand am strigat-o incontinuu?

Pffffiuh, bine macar ca e bine.

Ma gandeam dupa ca totusi ea e foarte fericita.

Cred ca mi-ar placea cateodata sa fiu in locul ei, dar atunci cand o trag de coada sau o ud [uraste asta] nu!

Totusi, imi iubesc pisicuta...

O am de 7 ani, adica de cand aveam eu...9 ani! Si eram micuta si imi amintesc ca prima data cand am vazut-o, a luat-o sor'mea in brate si nu ii mai dadea drumul; iar eu eram foarte suparata ca nu ma lasa si pe mine sa o tin :( . De abia asteptam sa ajung acasa [pe vremea aceea stateam la un bloc cu 10 eteje] si sa o arunc pe toboganul de la ghena.

Stiu...suna pe atat de ciudat, pe atat de urat/ sadic.
Cum am intrat cu ea in casa, i-am dat laptic, apoi a inceput sa vomite si s-a pitit dupa pat pana a doua zi...
"Dupa ce ca e primul meu anumalut, mai e si bolnav."
Apoi, a trebuit sa-i alegem numele.
Cum sa o cheme? cum sa o cheme?
Intr-un sfarsit a ramas numele de "Lizzi"...dupa multe alte nume.

Stiu ca dupa am rugat-o pe mami sa faca clatite si spre surprinderea mea, i-au placut si ei. :d
Acum nu stiu daca inca ii mai plac sau nu...pentru ca Lizzi e la regim de ceva vreme. Nu are voie sa manance chiar orice, desi, daca as lasa-o, ea ar putea manca 2 pungi de Chipsuri cu smantana, cam vreo 4 cutii de iaurt si muuulta frisca.

momente iubicioase...

Viseaza.Traieste.Iubeste.

Stiu ca degeaba dau vina pe altii , cand oricum, vina o port doar eu.
Eu aleg sa-mi complic viata si din fiecare lucru negativ, fie el mic-pitic, eu fac ceva imens...
Si totodata uit sa zambesc, uit ce oameni minunati am langa mine si cat de mult ar trebui sa le multumesc...in fiecare zi. Uit cat inseamna o imbratisare, sau un "te iubesc" emotionat. Uit sa ma bucur ca le-am auzit vocea persoanelor dragi, sa afara e senin si frumos, ca sunt sanatoasa, ca exist.



Dar azi: visez, traiesc, iubesc...
Fa-mi o favoare si...adu-mi tu aminte maine.

~escapada~

Ce-i mai placut in plina vara, cand temperaturile depasesc 37 grade C. la noi in oras - oras plin de poluare de altfel - decat o escapada la munte?
Bineinteles ca asta am facut si eu...am fugit la munte. Pentru cateva zile ce-i drept, dar bune si alea.
Imi place muntele, poate chiar de 10 ori mai mult decat marea...
Muntele te face sa te simti mic, dar totodata iti da si aceea stare de bine de care, eu cel putin, am nevoie.

de ce?

Azi am aflat ca totul trece...
Absolut totul e trecator... nimic nu ramane [lafel].
De ce? De ce timpul ia cu el atat de multe? De ce are el chestia de care eu am nevoie? De ce?
De ce noi nu putem ramane in timp neschimbati? De ce exista dezamagire? De ce trebuie sa-mi pese? De ce chiar daca vreau sa nu-mi pese, nu pot?


"O sa ma gandesc la asta maine..." zicea O'hara, si asa o sa si fac.
Acum imi e somn... e 1.15
Noapte buna!

...

Azi e ziua cuiva drag mie, foarte, foarte drag...
Nu stiu daca merita sau nu un post special, dar stiu ca tocmai l-a primit.

La multi ani, Bichy...

[editat pe 13 august seara, de fapt nu, e 14 deja]

stare ciudata...

Uneori mi se pare ca sunt cu mult mai mare decat sunt in realitate...
Ca parca sunt batrana si am ajuns sa ma intorc in timp si sa vad cum s-a intamplat fiecare lucru, fiecare sarut, fiecare cearta -fie ea cat de mica-, fiecare zambet ascuns, idee ciudata sau gand aberant. Parca mi-a fost dat sa pot retrai toate momentele astea ca totusi...acum  macar sa invat ceva din ele.
Bineinteles ca am si doza mea de copilarie, care, banuiesc, ca nu va pieri vreodata. Normal ca ma bucur de chestia asta si totodata incerc sa o prelungesc cat mai mult, cat de mult pot, dar in acelas timp... nu stiu mereu ce se intampla cu mine.
Sunt doar trairi adolescentine?
I wish so...

Happy B.

Acum mi-am dat seama ca blogul meu a facut un anisor chiar...luna trecuta.
Am fost egoista si l-am neglijat mult [scuze] , dar se cuvine macar sa-i spun "Happt B.!" la 1 an si...aproape 1 luna de la primul post!
:d