Pentru altii...

Aseara m-a durut stomacul ingrozitor! (din cauza prostiilor pe care le tot mananc...asta, atunci cand mananc ceva).
Stateam in bucatarie pe la 12 si un pic si imi savuram sandwici-ul si canuta cu lapte...
Primul gand a fost acela ca ar trebui sa mai adaug ceva la lista mea de "Pana la 20 de ani" : sa am un program de masa, si sa mananc sanatos!
Intr-o fractiune de secunda insa, am constientizat ca toate lucrurile de acolo, toate chestile pe care le-am planificat sunt doar pentru mine...
Si pentru ceilalti ce faci, Alice? mi-am zis...

" Nu trebuie să reflectezi prea mult pentru a-ţi da seama, din viaţa de zi cu zi, că fiecare existăm unul pentru celălalt." nu?!Asa ca azi iti ofera un zambet larg, o imbratisare calda, un pupic fugitiv si o portie de ras!

Mie imi place tare mult, asa ca :

Oameni frumoşi- Bunica...

Ieri am văzut în 311 o fetiţă cu bunica ei...

Îmi amintea atât de mult de buni a mea.
Dar unele lucruri odată pierdute, rămân aşa pentru totdeauna...
Mi-au trecut prin minte ca o fulgereare o grămadă de momente importante din viaţă, momente în care bunica a fost lângă mine mereu.
Mi-am amintit din nou cum am învăţat eu ceasul...lucru pe care deşi nu îl uitasem, îl ţineam închis acolo, undeva, într-un colţisor al minţii mele.
Aveam vreo 5 ani jumate, poate 6...

- Alice, să ştii că bunica e bolnavă.

- Off, mamaie! Ce să-ţi fac? Vrei să îţi aduc ceva?
- Nu, nu. Fii atentă aici. Mamaia e bolnavă, şi trebuie să-şi ia medicamentele la o anumită oră, în fiecare zi. Şi dacă mai adorm şi eu, nu are cine să mă trezească să iau pastilele, şi o să mor.
- Văi! Dar nu...
- Eh, pentru asta tu trebuie să înveţi ceasul, şi mă trezeşti mereu să-mi iau pastilele. Da?
- Da, bunico.
- Hai, adu-mi ceasul ala mic, verde, sa te invat.

Am învăţat ceasul mai mult speriată, decât amuzata, dar l-am învăţat.
Nu conta cum... Iar atunci când am intrat la şcoală ştiam ceasul deja.
Cu cititul a fost altfel...Invatasem de la sor'mea sa scriu si sa citesc. Stiu ca se supara asa rau pe mine ca il faceam pe F invers. Imi aminitesc si acum si rad...
Deci, teoretic stiam sa citesc, dar nu exersam asa mult. Si bunica imi spunea:

- Ia citeşte-mi şi mie programul, Alice, că nu vede bunica.
- Bine... şi citeam încet, câte o literă, câte o literă.

După, cum o vedeam că citeşte eu ceva, îi spuneam supărată:

- Dar parcă nu vedeai să citeşti...
- Eh, câteodată văd, câteodată nu văd. Aşa e la bătrâneţe.

Şi schiţa mereu un zâmbet, atenta sa nu il observ eu. Totuşi îl observam, deşi nu prea îl înţelegeam.
Alteori, bunica vroia să joace cărţi...

- Haide, Alice. Vii să joci cărţi cu mamaia?
- Nu vreau... Mă uit la desene.

Dar după ce se terminau desenele nu mai aveam ce să fac, şi vrând-nevrând, jucăm cărţi.

- Ce jucăm? Jucăm macao? spuneam eu încântată, sperând ca o să uite de tabinet.

- Nu. Mie nu îmi place macao, mie îmi place tabinet.

Şi mă lasă mereu să câştig la tabinet.
Aşa a început să îmi placă, şi am învăţat adunarea şi scăderea. Bineînţeles că nu mi-am dat seamă de asta atunci, ci mult mai târziu.

Bunica...bunica care făcea cele mai bune prăjituri, pe care o rugăm de fiecare dată când făcea prăjitură cu foi şi cremă de ciocolată, să nu mai prepare atât de puţină cremă... să ne facă măcar 1 data, o cratiţă plină-plină.

Bunica...care nu stătea locului o clipă. Tot timpul bucatarea, spăla, făcea curăţenie, se jucă cu noi ( cu mine şi cu Dede, sor'mea ), şi când nu mai avea nimic de făcut, stătea şi cosea. Cosea tot pentru noi, pentru în casă...

Bunica...care avea tot timpul părul negru prins într-un coc la spate, care mergea cu umeri drepţi, care avea talia subţire, şi care spunea aproape cele mai frumoase poveşti. (pe primul loc era Mami, apoi ea).

Bunica de care îmi e atât de dor acum...

Colţisor al minţii mele...

Astăzi mi-am amintit ceva...
Am văzut odată ceva care mi-a atras atenţia atunci, pe moment, iar după s-a transfornat într-o amintire pe care am păstrat-o mereu într-un colţişor al minţii mele...colţişor de care mi-am amintit azi!
Am văzut un copil...o fetiţă care nu cred că avea mai mult de 10 ani!
Scriu şi aproape că îmi dau lacrimile...
Era vară, o căldură înăbuşitoare. Erau nişte străzi prost asfaltate...de fapt, nici măcar nu mai ştiu dacă erau sau nu asfaltate. A coborât din scara blocul ei, o scară drăguţă cu boltă de vie.
Privea mereu în sus, a întins mână şi a luat o boabă din aia verde, de strugure necopt. A aruncat-o imediat după, amuzată.
Era aşa micuţă, slabă dar cât de cât înăltuţă. Era frumoasă şi zâmbea larg, iar ochii...ochii îi erau jucăuşi, nespus de optimişti, raportat la situaţia ei.

Mergea jucandu-se şi alergând, dând din mâini mereu. În fiecare mână ţinea cu degeţelele-i micuţe câte un bidon de apa de 5 L, gol.

S-a oprit să mângâie o pisică.
Nu m-am putut abţine şi am urmărit-o cu privire. Nu ştiu de ce dar eram curioasă să văd ce e cu ea, ce face, unde se duce.
A mers tot înainte pe strada blocului ei, cu picioarele micuţe pe toate pietrele alea, apoi a făcut la dreapta.
Peste tot numai case, case, o cişmea, un magazin, nişte pietre, bidoane pentru apa, şi o fetiţă...
S-a întors imediat câţiva paşi înapoi, şi s-a îndreptat spre magazinul de acolo.

- Aş vrea nişte gumita, la pachet din acela, roz.
- 5.000 lei.

Fetiţa îi dă doamnei monedă, iar această îi întinde pachetul de gumă. Ea îl luă fericită, lăsă bidoanele jos şi îl deschise imediat.
Era clar că nu mai avea răbdare. Pe chipul ei se vedea acea fericire de copil care tocmai a primit ceva bun...care abia aşteaptă să guste din nou ceva dulce.
Desfăcu repede pacheţelul de 5 gumite, scoase una şi o băgă în gură, fericită.

A pus restul gumelor în buzunar, a ridicat bidoanele şi şi-a continuat drumul....
Se îndreptă spre cişmeaua aia plină de rugină, dar nu înainte de a-şi da ochiii peste cap.
Jos era un canal, robinetul se afla cu o treaptă mai sus astfel încât, oricât ai fi evitat, tot te-ai fi udat încercând să iei apa de acolo.
Lăsă un bidon jos, îl luă pe celalat şi îi potriveşte bine gura.
Offf!
S-a udat...
Termină de umplut primul bidon, apoi facu lafel cu al doilea.
Supărată că s-a udat pe păpucei, se îndreaptă uşor spre casă...dar nu uşor plutind, ci uşor fiind împovărată de greutatea ţinută în mâini : 10 l la doar 10 ani... Atât cred că avea.
Călca încet pe pietrele incomode la mers, papuceii aproape că îi alunecau din picoarele micute şi facea încântată baloane de gumă.
Nu a mers mult că s-a şi oprit. A lăsat bidoanele jos puţin, şi-a freacat mâinile înroşite de la mânerul lor, şi-a masat puţin gâtul, ceafa... şi şi-a continuă drumul spre casă.
Am urmărit-o cu privirea până ce a intrat înapoi în bloc.


Ştiu că nu va uita asta vreaodata! aşa cum nici eu nu o voi uita pe ea...
Nu va uita, nu pentru că a facut in ziua aia ceva ieşit din comun : a fost şi a cărat apa o data, de placere, sau de amuzament.
Nu! ...ea nu va uita pentru că făcea asta de câteva ori pe zi.

Imaginea ei imi va ramane in minte mereu, probabil...
Oare ce s-a mai întamplat cu ea de atunci?
Cred, de fapt, ca şi voi stiți...

Flinstone time!

Sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Poate e un pic ciudat...

Osatura, de exemplu nu se poate schimba de la un moment la altul. Atunci când sunt fericită e într-un fel, apoi e altfel...
Nu!
Dar se pot lumina trăsăturile în cel mai minunat mod...
Iar mie asta mi se întâmplă mereu :) .

Îmi amintesc că eram micuţă şi mi se spune adesea că am sclipirici.
Era o vecină, cu care mai tarziua am fost în aceeaşi clasă, Luiza.
Luiza mi se părea întruchiparea frumuseţii. Aveam doar 5, 6, 7 ani...Iar Luiza era frumoasă!
Era genul fetiţei care se îmbrăca frumos-frumos, iese afară, şi stă pe gărduleţ să nu cumva să îşi murdărească hăinuţele. Şi chiar asta făcea...
Eu nu eram aşa. Eu cu adevărat ieşeam afară la joacă, cu riscul de a veni înapoi acasă cu hainele murdare, şi de a fi certata de toată lumea.

- Bine, măi Alice. Dar se poate să vii aşa mereu? Uite ce curată vine Luiza...
- Mami, eu mă duc afară să mă joc! Nu să stau pe gard...

De atunci Mami nu m-a mai certat niciodată referitor la asta. Şi îi mulţumesc!

Nu regret că eram aşa... Bine, acum nu vă imaginaţi că mă băgam special în fiece băltoacă doar ca să mă murdăresc, pentru că ştiam că Mami nu se va supără pentru asta. Nu eram aşa...

Eram o copilă frumoasă, cu sclipirici, care făcea ce era normal să facă atunci : se juca...
Acum sunt o adolescentă frumoasă, cred că tot cu sclipirici, care se bucură de fiecare zi...

Dar sunt frumoasă pentru că sunt fericită!