Sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Poate e un pic ciudat...

Osatura, de exemplu nu se poate schimba de la un moment la altul. Atunci când sunt fericită e într-un fel, apoi e altfel...
Nu!
Dar se pot lumina trăsăturile în cel mai minunat mod...
Iar mie asta mi se întâmplă mereu :) .

Îmi amintesc că eram micuţă şi mi se spune adesea că am sclipirici.
Era o vecină, cu care mai tarziua am fost în aceeaşi clasă, Luiza.
Luiza mi se părea întruchiparea frumuseţii. Aveam doar 5, 6, 7 ani...Iar Luiza era frumoasă!
Era genul fetiţei care se îmbrăca frumos-frumos, iese afară, şi stă pe gărduleţ să nu cumva să îşi murdărească hăinuţele. Şi chiar asta făcea...
Eu nu eram aşa. Eu cu adevărat ieşeam afară la joacă, cu riscul de a veni înapoi acasă cu hainele murdare, şi de a fi certata de toată lumea.

- Bine, măi Alice. Dar se poate să vii aşa mereu? Uite ce curată vine Luiza...
- Mami, eu mă duc afară să mă joc! Nu să stau pe gard...

De atunci Mami nu m-a mai certat niciodată referitor la asta. Şi îi mulţumesc!

Nu regret că eram aşa... Bine, acum nu vă imaginaţi că mă băgam special în fiece băltoacă doar ca să mă murdăresc, pentru că ştiam că Mami nu se va supără pentru asta. Nu eram aşa...

Eram o copilă frumoasă, cu sclipirici, care făcea ce era normal să facă atunci : se juca...
Acum sunt o adolescentă frumoasă, cred că tot cu sclipirici, care se bucură de fiecare zi...

Dar sunt frumoasă pentru că sunt fericită!