Omul cu o singura aripa

Sambata m-am trezit de dimineata, sau ma rog, nu chiar dis-de-dimineta... Pe la vreo 9 asa. (atunci e dimineata pentru mine).
M-am imbracat repede, mi-am luat ghiozdanelul gata pregatit de seara si-am plecat.
Bineinteles ca am intarziat putin, doar asa imi sta in fire... Stiu, e urat de tot sa intarzii mereu, daaar, voi scrie altadata despre asta.
Cum spuneam, am intarziat cam vreo 10 minute la Nottara. ( Dar mi-a luat cam 7 minute sa gasesc intrarea actorilor, deci nu sunt eu de vina! )
Dar ce legatura asta cu omul cu o singura aripa?

"Omul cu o singura aripa" e o piesa extrem de frumoasa, emotionanta, si universal-adevarata.
E vorba de un copil care se naste diferit de toti ceilalti. Peste tot se vorbea doar de asta, in ziare, la televizor, oriunde...pana si chelnaritele restaurantelor avea ca subiect principal de discutie tot asta.
El se naste cu o aripa in locul bratului drept. Moasa copilului e incapabila de a-si reveni dupa acel soc, de a scoate din pantecele mamei un copil diferit.
Mama sa e disperata si gata sa faca orice; ajunge chiar sa o roage pe doctorita sa ii amputeze bratul copilului. Doctorinta insa, nu face asta, si vine cu o solutie mai buna: aceea de a se muta din oras...
Intr-o noapte, un ord, un cocosat si un lepros vin la casa copilului cu o singura aripa, pentru ca "In Biblie scrie ca se va naste un om inaripat care va vindeca lepra si orice alta boala.". Dar el nu mai era aici, deja plecase...
Copilul cu o singura aripa devine omul cu o singura aripa. El ajunge la un circ, unde toti si-au batut joc de el, apoi la o sala de dans, unde patroana salii se indragostete de el.
Trece prin multe...
Dupa ce el pleaca de la femeia care l-a iubit, motivul plecarii fiind acela ca nu mai era in siguranta acolo, e dat in urmarire de politia secreta a Frantei... De ce?! Pentru simplul fapt ca el era diferit.
In tot timpul asta, apare de mai multe ori o femeie care il cauta disperata pe omul cu o singura aripa... Cine e ea? Poate o sa aflati mai tarziu...
Singur, trist, si fara bani, el isi incearca norocul la o prostituata. Chiar daca era diferit, era tot barbat, nu?!
Cum spunea, el trece prin mult... Astfel, ajunge batranul cu o singura aripa ; sta alaturi de niste vagabonti care, si ei, il privesc tot ca pe o ciudatenie, considerand ca le-a fost trimis de la Dumnezeu. Uita. Uita tot... Devine un batran care nu are nimic, care nici macar nu-si mai aduce aminte cate aripi a avut : "Una sau doua. Nu stiu..."
Povestea se termina atunci cand el, asa: batran si aproape senil, isi intalneste jumatatea. Femeia care il tot cauta pe el...v-o amintiti?! Ei, bine, ea era femeia care se nascuse cu o aripa in locul bratului stang.
Ei formeaza intregul, si impreuna pot zbura...

Multumesc ca mi-a fost dat sa joc in piesa asta! (chiar daca am fost doar prostituata...)

Citatul de azi

Nu-ţi umple viaţa cu vise, ci trăieşte-ţi visele!

Bal. Dans. Pian.

Saptamana trecuta a fost Balul bobocilor...
Offf, dar ce mai bal! Nu spun ca ar fi iesit rau, dar nici pe placul meu nu a fost...

Inca am in minte imaginea fetei frumoase, cochete, dar timide, invitata la dans de cel mai bun dansator. Ea imbracata intr-o roche de bal (stil anii 20-30), el, pe cat de prezentabil, pe atat de dulce.
E o sala mare, o atmostfera calda, iar pianul parca suna mai frumos ca niciodata.
El se indreapta cu pasi mici spre ea si o intreaba daca ii acorda un dans. Ea accepta bucuroasa. Danseaza. El ii saruta mana. Ea face o plecaciune.

Ahh! Cred ca o parte din mine va ramane mereu fermecata de povesti, printi si printese. Poate ca nu am crescut inca...sau poate ca asa voi fi mereu. Si in fond, imi lipseste doar rochia! :)

Sunt prea visatoare?

Sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Poate e un pic ciudat...

Osatura, de exemplu nu se poate schimba de la un moment la altul. Atunci când sunt fericită e într-un fel, apoi e altfel...
Nu!
Dar se pot lumina trăsăturile în cel mai minunat mod...
Iar mie asta mi se întâmplă mereu :) .

Îmi amintesc că eram micuţă şi mi se spune adesea că am sclipirici.
Era o vecină, cu care mai tarziua am fost în aceeaşi clasă, Luiza.
Luiza mi se părea întruchiparea frumuseţii. Aveam doar 5, 6, 7 ani...Iar Luiza era frumoasă!
Era genul fetiţei care se îmbrăca frumos-frumos, iese afară, şi stă pe gărduleţ să nu cumva să îşi murdărească hăinuţele. Şi chiar asta făcea...
Eu nu eram aşa. Eu cu adevărat ieşeam afară la joacă, cu riscul de a veni înapoi acasă cu hainele murdare, şi de a fi certata de toată lumea.

- Bine, măi Alice. Dar se poate să vii aşa mereu? Uite ce curată vine Luiza...
- Mami, eu mă duc afară să mă joc! Nu să stau pe gard...

De atunci Mami nu m-a mai certat niciodată referitor la asta. Şi îi mulţumesc!

Nu regret că eram aşa... Bine, acum nu vă imaginaţi că mă băgam special în fiece băltoacă doar ca să mă murdăresc, pentru că ştiam că Mami nu se va supără pentru asta. Nu eram aşa...

Eram o copilă frumoasă, cu sclipirici, care făcea ce era normal să facă atunci : se juca...
Acum sunt o adolescentă frumoasă, cred că tot cu sclipirici, care se bucură de fiecare zi...

Dar sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Fii tu!

Stai închis şi îţi e greu să nu explodezi când doar asta îţi doreşti... Îţi doreşti să-ţi poţi trăi porţia de nebunie şi să o dai mai departe. Să simţi să zblori, că faci ceva ce nimeni nu a mai făcut...să faci ceva nebunesc. Sau să fii tu doar...
Eşti prins într-o societate cu mult prea multe prejudecăţi, în care ambalajul face mai mult decât conţinutul.
Iar tu nu poţi să te manifeşti, nu poţi să te revolti, să sări sau să tipi...să schimbi lumea. În schimb încet, încet ajungi să te schimbi tu... Ei te schimbă pe ţine, nu tu pe ei, aşa cum ţi-ai dori.

Eşti un suflet închis într-un corp de adolescent şi nimic din realitate nu îţi aminteşte de ceea ce vroiai să faci când erai mic. Copilul de atunci credea că el, adolescent fiind, va fi altfel decât eşti tu acum. L-ai dezamăgit!

Râzi până nu mai poţi, învârte-te până ameţeşti, dansează până cazi, plângi pentru că ai căzut, dar ridica-te şi zâmbeşte, cântă până ragusesti, mănâncă îngheţată până simţi că îţi arde gâtul, aleargă până oboseşti, săruta până te saturi, dar nu te sătura niciodată...
Nu te mai teme ca ai putea greşi.
Ei şi?
Sunt anumite greseli care ajung sa ne defineasca ca om mai tarziu...
Greşeşte, pentru că acum e timpul să o dai în bară de nu ştiu câte ori...Acum, că să poţi încă repară şi să ai ce poveşti mai târziu nepoţilor.

Eu asta fac...si ma simt fericita! :)

Câte nuanţe are lumina?

Venind astăzi de la liceu, am văzut ceva ce mi-a atras atenţia...
De abia coborâsem din 311 şi mă îndreptam spre Metrou-Universitate.
Lume multă pe stradă...oameni care văd multe, dar nu privesc nimic, cred că tot aceeaşi care aud multe, dar nu asculata cu adevărat nimic...
Mi-am îndreptat ochii spre cer...
Doamne! Era ataaat de frumos...
Cred că avea vreo 10 nuanţe de albastru (cel puţin), de la bleu deschis-deschis până la cel mai închis gri-albăstrui...
Când mi-am întors capul, am văzut mirată o nuanţa care parcă nu era de acolo. Era un roz pal, o culoare deschisă şi luminoasă...
Îmi pare rău că nu am făcut o poză, să vă arăt şi vouă!
Ah, ce roz...
Apoi am intrat în pasaj la metrou şi totul a dispărut.
Mi-a rămas gândul la asta, şi la întrebarea pe care mi-am pus-o de atunci, de acum câteva ore...

A fost o zi frumoasă... şi cum poate fi altfel atunci când cerul îţi ofera atâtea motive de bucurie? Parcă merită sa-i ofer un zâmbet!

Si întrebarea la care mă tot gandesc:
Câte nuanţe are lumina?

Cănuţa mea cu fericire...

Cât de simplu e să încerci...cât de simplu e să reuşeşti şi cât e simplu e să ajungi la ce ţi-ai propus mai ales când îţi propui lucruri aşa mici...

Eu îmi propun ceva micuţ...ceva micuţ azi, ceva micuţ mâine şi la un moment dat, ştiu că se va face un tot.

Tot la care încă muncesc, şi parcă

nu îmi doresc să termin vreodată. Vreau să fie o muncă continuă, dar făcută bine. Munca mea, drumul meu spre fericire...

Nu e chiar ce înţeleg alţii prin muncă. Aici trebuie doar să ţii ochii larg deschişi, să vezi dincolo de aparenţe, să te bucure orice banalitate şi...să întinzi mână.

O să atigi cu siguranţă ceva, o să prinzi un strop şi pentru cănuţă ta. :) pentru că se află câte un lucru pentru fiecare.

Eu tot aşa o ţin...

Un strop de fericire azi, şi încă unul, altul şi altul...şi uite aşa o să mi se umple cănuţă. Nu ştii care cănuţă? offf...Cănuţă mea în care îmi păstrez şi îmi pun zilnic câte un strop de fericire; cănuţă mea care, chiar şi în zilele în care nu am nimic să pun în ea, mă bucură oricum. Nu are preferinţe, şi îmi zâmbeşte în fiecare zi pentru câte i-am dat până acum.

Încerc să pun în fiecare zi câte ceva acolo, ieri am văzut un apus minunat...azi am auzit vocea acelui cineva de care am nevoie, mâine...mâine nu ştiu ce o să mai fac. Am auzit că va plouă totuşi, şi mi-aş dori atât de mult să văd un curcubeu frumos, iar dacă nu...o să mă rezum doar la a-mi pune câte o dorinţă pentru fiecare picătură de ploaie care îmi va atinge părul, pielea...

~escapadă 2~

Am fugit din nou... În curând o să înceapă iar şcoală, aşa că am spus să profit acum, cât încă sunt în vacanţă şi am fugiiiit! La mare, de data asta. :)
Trebuie să recunosc că niciodată nu mi-a plăcut atât de mult că acum, ţinând cont că nu mă dau în vânt după "mare", ci prefer muntele.

Litoralul românesc a fost că de obicei primitor, găzduind o grămadă de turişti.
Soarele a fost generos, oferindu-mi un bronz intens, iar vremea a fost foarte drăguţă cu noi.
Marea a fost aşa calmă...că doar stând pe faleză îţi doreai să intri în apa care se vedea uimitor.
Am mers cu vaporaşul, am intrat la acvariu, şi m-am plimbat pe faleză...
Nu am apucat să întru la Delfinariu, dar măcar m-am bălăcit în apa mării cât am vrut eu. :)

Cu totul a fost drăguţ şi mi-a plăcut, dar mi-a fost atît de dor de casă...

--------------------------------------------------------------------------------

Home, sweet home!

Iubeste...

Iubeste-i vocea, iubeste-i ochii, mirosul,mangaierile...
Priveste-l de parca o faci pentru ultima data si saruta-l, mereu, ca prima data.
Bucura-te de fiecare zi in care iti zambeste pentru ca daca a trecut una in care nu a facut-o, a fost aproape o zi goala...doar cu matematica, teme si aceleasi banalitati de zi cu zi-care bineinteles s-au schimbat de la prima voastra intalnaire-.
Pentru ca nimic nu mai e lafel de atunci...pentru ca vezi viata in roz si descoperi ceva frumos in toate lucrurile existente,indiferent daca astea inseamna tipul de la metrou care recita "Luceafarul" pentru ceva marunt, sau cea mai antipatica colega din liceu.
Pentru ca de cand l-ai vazut prima data, viata ta s-a schimbat complet.Pentru ca e minunat...si de multe ori simti ca nu il meriti, ca ar trebui sa primeasca ceva mai bun. Pentru ca zambesti in 311, in drum spre casa fara sa stii daca el e de vina sau nu; ti se intampla doar...pur si simplu. Si, da...el e "vinovat" pentru asta si pentru aproape toate lucrurile extraordinare care ti se petrec.
Pentru ca nu rezisti sa nu te gandesti 5 minute la el...si pentru ca de multe ori nici macar nu iti mai amintesti cum erai pana sa il cunosti. E ca si cum, practic, te-ai fi nascut din nou; diferenta ar fi doar ca acum esti intreg cu adevarat...nu pe jumatate.
E acolo de fiecare data...sa-ti alunge lacrimile, sa te incurajeze, sa-ti redea speranta si increderea in tine...sa-ti stearga ochelarii cu care nici pana acum nu te-ai obisnuit pe deplin :)) .
E acolo sa te faca sa razi, sa-ti spuna un banc bun atunci cand nu esti chiar in cele mai bune momente din viata ta.
E acolo sa-ti reamintesca mereu cat de frumoasa esti si sa-ti sopteasca cat de norocos e pentu ca te are. Iar tu...imbatata -ca de obicei, de altfel- de vocea lui calda, tandra te pierzi iarasi in ochii lui superbi...caprui cu straluciri verziui.
Te simti fericita si simti ca plutesti, ca totul se invarte in jurul tau si nimic altceva nu mai conteaza; ii simti mirosul, prezenta, desi nu e acolo. Sau poate e?!
...dar iti dai seama ca esti la ora de chimie -fizic doar-. Si abia astepti sa se sune, sa ajunga si el la liceu si sa poti fugi in bratele lui mai repede. Locul unde te simti...in wonderland.
Vrei doar sa il tii de mana, sa iti treci degetele prin parul lui si sa zambiti strengareste, amandoi, ca niste copilasi micuuuti. Pentru ca langa el poti fi tu, tu ceea ce insemni cu adevarat, nu doar o imagine. Ii poti spune tot ce faceai la 5 anisor, lucrurile care te speriau sau te fascinau, ceea ce visai si visezi, gandesti, faci sau vrei...tu fara vreo masca. Si tu, caraghioaso, care credeai ca e va considera "nustiucum" daca o sa ii spui toate aberatiile astea sau i te vei arata asa cum esti!
El e indragostit de tine nu de "colega care incearca sa fie draguta" sau "eleva olimpica" sau..."boboaca cu 5 la mate". De tine, cu adevarat, prostuto...
Si nu mai e nevoie sa deschizi ochii, uneori, atunci cand il saruti pentru a te asigura daca el e cu adevarat acolo sau doar visezi.
Si daca e un vis,nu ma trezi, dragul meu...
Si daca e un vis...e un vis superb, de 6 luni incoace . Lasa-ma sa mai visez, robotel.

First meeting

DA!
Astazi a fost "Firs meeting" pentru mine,pentru ceilalti "the second"!
La inceput nici nu credeam ca voi veni,dar am reusit sa ajung,si mi.a parut super bine.
Vorbeam cu robi [special scriu cu litere mici,sa vada si el cat e de mic in universul asta] la telefon,si era ceva de genu: "ok,am ajuns in herastrau si acum ce fac? Ma duc asa la oameni si ce spun..."Buna-buna.Esti in Viteazu? a..si eu :d" si pana la urma am intalnit.o pe Oana...s.a oprit chiar in fata mea,tragand cu urechea putin,si auzind de "planul meu de atac" s.a oprit imedia facand semne cu mana gen "heeei,sunt in Viteazu" :)). A fost foarte draguta aceasta intamplare,pe care nu o voi uita prea curand.
Apoi ne.am indreptat tematoare spre un grup mai mare...usor speriate,emotionate,tematoare. Eu deja ma gandeam...Doamne peste ce nebunii oi mai da si aici :-s ?!
Am facut imediat cunostiinta cu acel grup din care o cunosteam doar pe Zuzu [cine nu o cunoaste pe Zuzu ?! :x]. Ne.am imprietenit imediat cu alte cateva fete imediat...oarecum.
Prima mea intalnire cu viitorii colegi a fost foarte tare.
Am simtit de la inceput ca fac parte dintr-un "tot"...chiar daca sunt o particica mica mica si eu contez! Sunt din Viteazu' !
Astia da colegi! :x

Viteazu' people

"Oh,da! Suntem in Viteazu,ce mai...cati ca noi? " :)))
In curand voi descoperii si eu fermecatele mistere ale acestui "locas de formare". Imi vine in minte doar poezia lui Bacovia "Liceu,cimitir al tineretii mele..." Am un an intreg sa ma bucur de bobocie,si 3 ani sa rad de alti boboci >:) .