Astăzi mi-am amintit ceva...
Am văzut odată ceva care mi-a atras atenţia atunci, pe moment, iar după s-a transfornat într-o amintire pe care am păstrat-o mereu într-un colţişor al minţii mele...colţişor de care mi-am amintit azi!
Am văzut un copil...o fetiţă care nu cred că avea mai mult de 10 ani!
Scriu şi aproape că îmi dau lacrimile...
Era vară, o căldură înăbuşitoare. Erau nişte străzi prost asfaltate...de fapt, nici măcar nu mai ştiu dacă erau sau nu asfaltate. A coborât din scara blocul ei, o scară drăguţă cu boltă de vie.
Privea mereu în sus, a întins mână şi a luat o boabă din aia verde, de strugure necopt. A aruncat-o imediat după, amuzată.
Era aşa micuţă, slabă dar cât de cât înăltuţă. Era frumoasă şi zâmbea larg, iar ochii...ochii îi erau jucăuşi, nespus de optimişti, raportat la situaţia ei.
Mergea jucandu-se şi alergând, dând din mâini mereu. În fiecare mână ţinea cu degeţelele-i micuţe câte un bidon de apa de 5 L, gol.
S-a oprit să mângâie o pisică.
Nu m-am putut abţine şi am urmărit-o cu privire. Nu ştiu de ce dar eram curioasă să văd ce e cu ea, ce face, unde se duce.
A mers tot înainte pe strada blocului ei, cu picioarele micuţe pe toate pietrele alea, apoi a făcut la dreapta.
Peste tot numai case, case, o cişmea, un magazin, nişte pietre, bidoane pentru apa, şi o fetiţă...
S-a întors imediat câţiva paşi înapoi, şi s-a îndreptat spre magazinul de acolo.
- Aş vrea nişte gumita, la pachet din acela, roz. - 5.000 lei.Fetiţa îi dă doamnei monedă, iar această îi întinde pachetul de gumă. Ea îl luă fericită, lăsă bidoanele jos şi îl deschise imediat.
Era clar că nu mai avea răbdare. Pe chipul ei se vedea acea fericire de copil care tocmai a primit ceva bun...care abia aşteaptă să guste din nou ceva dulce.
Desfăcu repede pacheţelul de 5 gumite, scoase una şi o băgă în gură, fericită.
A pus restul gumelor în buzunar, a ridicat bidoanele şi şi-a continuat drumul....
Se îndreptă spre cişmeaua aia plină de rugină, dar nu înainte de a-şi da ochiii peste cap.
Jos era un canal, robinetul se afla cu o treaptă mai sus astfel încât, oricât ai fi evitat, tot te-ai fi udat încercând să iei apa de acolo.
Lăsă un bidon jos, îl luă pe celalat şi îi potriveşte bine gura.
Offf!
S-a udat...
Termină de umplut primul bidon, apoi facu lafel cu al doilea.
Supărată că s-a udat pe păpucei, se îndreaptă uşor spre casă...dar nu uşor plutind, ci uşor fiind împovărată de greutatea ţinută în mâini : 10 l la doar 10 ani... Atât cred că avea.
Călca încet pe pietrele incomode la mers, papuceii aproape că îi alunecau din picoarele micute şi facea încântată baloane de gumă.
Nu a mers mult că s-a şi oprit. A lăsat bidoanele jos puţin, şi-a freacat mâinile înroşite de la mânerul lor, şi-a masat puţin gâtul, ceafa... şi şi-a continuă drumul spre casă.
Am urmărit-o cu privirea până ce a intrat înapoi în bloc.
Ştiu că nu va uita asta vreaodata! aşa cum nici eu nu o voi uita pe ea...
Nu va uita, nu pentru că a facut in ziua aia ceva ieşit din comun : a fost şi a cărat apa o data, de placere, sau de amuzament.
Nu! ...ea nu va uita pentru că făcea asta de câteva ori pe zi.
Imaginea ei imi va ramane in minte mereu, probabil...
Oare ce s-a mai întamplat cu ea de atunci?
Cred, de fapt, ca şi voi stiți...
N-am mai scris de mult...
