Flinstone time!

E ca o pânză...

Am terminat aseară Pânza de păianjen , de Cella Serghi...
Cred că a fost cartea care mi-a plact cel mai mult din câte am citit până acum.
Biiine, poate e încă pe primul loc Tess D'urberville, de Thomas Hardy, iar asta e pe locul al doilea.

Este cu adevărat uimitoare şi nici nu mă aşteptăm să mă regăsesc atât de mult în personajul principal, Diana.

Diana era fata strălucitoare, dar care în adâncul sufletului ei trăia chinuri groznice din motive sociale şi poate...stupide;
Diana care în clasă a 7-a vroia să îl cucerească pe "Fie AB" (proful de mate);
Diana care se îndrăgosteşte de Petre Barbu şi nu îl uită niciodată;
Diana, copila -desi mare, tot copila- care ar fi putut să privească marea ore în şir;
Diana care vrea să reuşească singură fără să facă vreun compromis;
Diana care se căsătoreşti cu Michi doar pentru că el îi oferea acel sentiment de echilibru pe care acasă nu îl avea;

Diana care renunţă la dreptul ei de a fi fericită ( cu Alex ) gândindu-se cât de mult suferă Michi...;

Diana care îşi găseşte puterea interioară de a se desprinde de tot şi a o luă de la început...dar de data asta singură!

Diana care se credea ca o gâză prinsă într-o pânză de păianjen fără sfârşit...
Pe acea Diana parcă o simt acum atât de aproape de mine şi deodată devin supărată că ea nu se apropie aşa doar de mine...ci de toţi care au citit-o şi o vor mai citi.

"Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul..."


Ai dreptate, Diana.
E ca o pânză...Dar uneori chiar şi gazele reuşesc să se desprindă de ea!

Forever 16!

Îmi e teamă să cresc, să îmbătrânesc...

Ştiu...e devreme să mă gândesc la asta!
Dar nu vreau, nu îmi place, nu, nu, nu...

Acum câteva zile mi-am dat seamă că timpul se scurge atât de repede, iar un an poate trece ca o zi...
De ce nu pot să am 16 ani pentru totdeauna?

Sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Poate e un pic ciudat...

Osatura, de exemplu nu se poate schimba de la un moment la altul. Atunci când sunt fericită e într-un fel, apoi e altfel...
Nu!
Dar se pot lumina trăsăturile în cel mai minunat mod...
Iar mie asta mi se întâmplă mereu :) .

Îmi amintesc că eram micuţă şi mi se spune adesea că am sclipirici.
Era o vecină, cu care mai tarziua am fost în aceeaşi clasă, Luiza.
Luiza mi se părea întruchiparea frumuseţii. Aveam doar 5, 6, 7 ani...Iar Luiza era frumoasă!
Era genul fetiţei care se îmbrăca frumos-frumos, iese afară, şi stă pe gărduleţ să nu cumva să îşi murdărească hăinuţele. Şi chiar asta făcea...
Eu nu eram aşa. Eu cu adevărat ieşeam afară la joacă, cu riscul de a veni înapoi acasă cu hainele murdare, şi de a fi certata de toată lumea.

- Bine, măi Alice. Dar se poate să vii aşa mereu? Uite ce curată vine Luiza...
- Mami, eu mă duc afară să mă joc! Nu să stau pe gard...

De atunci Mami nu m-a mai certat niciodată referitor la asta. Şi îi mulţumesc!

Nu regret că eram aşa... Bine, acum nu vă imaginaţi că mă băgam special în fiece băltoacă doar ca să mă murdăresc, pentru că ştiam că Mami nu se va supără pentru asta. Nu eram aşa...

Eram o copilă frumoasă, cu sclipirici, care făcea ce era normal să facă atunci : se juca...
Acum sunt o adolescentă frumoasă, cred că tot cu sclipirici, care se bucură de fiecare zi...

Dar sunt frumoasă pentru că sunt fericită!

Busy

Printre capitalele statelor lumii, numere complexe, termodinamica si chimie anorganica, am uitat sa mia scriu vreun post...
Iar acum nu am foarte mult timp, pentru ca trebuie sa recitesc Harap-Alb.
Daaar, promit sa voi scrie ceva mai pe seara! :)

Fii tu!

Stai închis şi îţi e greu să nu explodezi când doar asta îţi doreşti... Îţi doreşti să-ţi poţi trăi porţia de nebunie şi să o dai mai departe. Să simţi să zblori, că faci ceva ce nimeni nu a mai făcut...să faci ceva nebunesc. Sau să fii tu doar...
Eşti prins într-o societate cu mult prea multe prejudecăţi, în care ambalajul face mai mult decât conţinutul.
Iar tu nu poţi să te manifeşti, nu poţi să te revolti, să sări sau să tipi...să schimbi lumea. În schimb încet, încet ajungi să te schimbi tu... Ei te schimbă pe ţine, nu tu pe ei, aşa cum ţi-ai dori.

Eşti un suflet închis într-un corp de adolescent şi nimic din realitate nu îţi aminteşte de ceea ce vroiai să faci când erai mic. Copilul de atunci credea că el, adolescent fiind, va fi altfel decât eşti tu acum. L-ai dezamăgit!

Râzi până nu mai poţi, învârte-te până ameţeşti, dansează până cazi, plângi pentru că ai căzut, dar ridica-te şi zâmbeşte, cântă până ragusesti, mănâncă îngheţată până simţi că îţi arde gâtul, aleargă până oboseşti, săruta până te saturi, dar nu te sătura niciodată...
Nu te mai teme ca ai putea greşi.
Ei şi?
Sunt anumite greseli care ajung sa ne defineasca ca om mai tarziu...
Greşeşte, pentru că acum e timpul să o dai în bară de nu ştiu câte ori...Acum, că să poţi încă repară şi să ai ce poveşti mai târziu nepoţilor.

Eu asta fac...si ma simt fericita! :)

Câte nuanţe are lumina?

Venind astăzi de la liceu, am văzut ceva ce mi-a atras atenţia...
De abia coborâsem din 311 şi mă îndreptam spre Metrou-Universitate.
Lume multă pe stradă...oameni care văd multe, dar nu privesc nimic, cred că tot aceeaşi care aud multe, dar nu asculata cu adevărat nimic...
Mi-am îndreptat ochii spre cer...
Doamne! Era ataaat de frumos...
Cred că avea vreo 10 nuanţe de albastru (cel puţin), de la bleu deschis-deschis până la cel mai închis gri-albăstrui...
Când mi-am întors capul, am văzut mirată o nuanţa care parcă nu era de acolo. Era un roz pal, o culoare deschisă şi luminoasă...
Îmi pare rău că nu am făcut o poză, să vă arăt şi vouă!
Ah, ce roz...
Apoi am intrat în pasaj la metrou şi totul a dispărut.
Mi-a rămas gândul la asta, şi la întrebarea pe care mi-am pus-o de atunci, de acum câteva ore...

A fost o zi frumoasă... şi cum poate fi altfel atunci când cerul îţi ofera atâtea motive de bucurie? Parcă merită sa-i ofer un zâmbet!

Si întrebarea la care mă tot gandesc:
Câte nuanţe are lumina?

Prima zi de clasa a 10-a

De cum am intrat în curtea liceului am fost mirată... Waw! dar parcă nu este chiar aşa multă lume cum mi s-a părut mie anul trecut. Poate că numărul a rămas acelaşi, eu m-am schimbat, văd altfel sau m-am obişnuit...nu ştiu care variantă e corectă!
Am păşit astăzi într-o clădire pe care aproape că nu am mai recunoscut-o...
O clădire reconsolidata, fără parchet care să scârţâie la fiecare pas, fără pereţi scrajeliti, fără geamuri vechi... Şi cu toate astea, parcă îmi plăcea mai mult vechea mea clădire (deşi e una şi aceeaşi) aşa cum era...neconsolidata.
Am primit manualele şi orarul, iar pentru prima data mi s-a părut că fac parte din cea mai organizată clasă.
(Dar totuşi nu va spun la ce clasă sunt - A sau H - şi va las pe voi să ghiciţi asta!)

Orarul este relativ OK. Am 29 de ore, nimic prea mult sau prea puţin...
Ba da! e ceva care nu îmi place totuşi... Am 1/2 de oră pe săptămâna de muzică şi desen. Asta înseamnă că într-o săptămâna voi face muzică, iar în următoarea desen.
Păcat!
Sunt 2 dintre cei mai tari profesori... ( profa de muzică şi proful de desen ). Offf, şi promit că anul asta nu voi mai chiuli de la nicio oră de'a lor, mai ales când ştiu că în a 11-a, nu voi mai avea deloc muzică/desen...

Poate e ciudat, dar mă simt mai motivată ca niciodată...
Anul ăsta vreau mai mult de la mine!


P.S. vă las şi o melodie ( desi e veche, e inca pe placul meu ) :



-iar melodia inca nu merge...-

A sau H ?

Azi e ultima zi de vacanţă...
Îmi amintesc că anul trecut, chiar în ultima zi de vacanţă, am primit un mesaj foarte draguţ : "enjoy your last day as a non-highschool student" sau ceva in gen! :)
Nu îmi vine să cred, cand a trecut aşa repede totul?
Sunt a 10-a acum. Dar nu stiu să vă spun chiar la ce clasa de a 10-a...
Iniţial am fost la H -mate-info- , dar în vacanţa de vară, prin iulie, mi-am depus cererea pentru a mă muta la A -ştiinţe ale naturii-. Vacanţa a trecut, iar eu nu am aflat încă daca mi-a fost aprobată cererea sau nu...

Cred ca niciodata nu am fost mai aiurita ca acum...
Deci, la ce clasa sunt?
Habar nu am!
Voi afla de abia mâine...

Dar până atuuunci, mai e!

Enjoy your last day of summer vacantion, even you're highschool student or not! :)

Sâmbata, ora 4 !

Ce fac eu sâmbată?

Sâmbăta merg la cursuri, la cursurile mele de teatru...

"- Una din noi doua trebuie sa moara!
- Sa vedem care!"

Dar să vă spun despre ce este vorba, mai pe larg. :)

Am început acum 3 ani, adică din septembrie 2008, nişte cursuri de teatru la o şcoală pe care mi-o recomandase o colegă.

Îmi amintesc şi acum cum m-am dus în prima zi, (sâmbătă, 6 septembrie) de mânuţă cu Mami, temătoare de ce s-ar putea întâmpla.

De fapt, ce s-ar fi putut întâmpla
aşa rău? Nimic, bineînţeles. Însă era acea teamă de necunoscut, pe care -recunosc!- o aveam şi o am!

D'ale Carnavalului

Am fost atât de încântata încă de la primul curs. Si de atunci, în fiecare sâmbată ma urcam în metrou, coboram la statia Piata Romană, mai mergeam 2 minute pe jos si ajungeam. Nu e chiar un loc extraordinar, cursurile se tin la parterul unui bloc, o cladire obisnuită, pe care dacă ai privi-o de afară ai crede ca nu se întamplă ceva iesit din comun acolo. Nu-i adevarat! Acolo se schimbă oameni... Copii si adolescenti care muncesc si muncesc alaturi de niste profesori cu adevarat profesori.

Cursurile erau tinute de 3 profesori, 3 actori de fapt...în perioada anului scolar -din septembrie pana in iunie-.

"-Eu nu blestem!
Dar sa o îngroape fara fanson pe cap si fara
 papuci in picioare!
-Maica Precista si Sfanta Filoftea! "

În primul an accentul s-a pus mai mult pe exercitiile de improvizatie, dictie si respiratie.

Anul doi...a fost putin mai greu, fiind mereu pusi la munca, pentru pregatirea a doua piese, cate una pe semestru.

Iar astazi am fost la primul curs din anul al 3-lea.

Ne-am întalnit cu totii, si desi eram convinsi ca anul ăsta va fi putin mai greu chiar decat a fost pana acum, ne-am inarmat cu multa ambitie, rabdare si dorinta de munca, gata sa punem pe picioare urmatorul proiect!

Gaitele

 

Am pus si cateva poze de la cele doua piese din anul al 2-lea : D'ale carnavalului si Gaitele!



Asta fac eu...
Tu ce faci sambata, la 4?

Chichiţe?

- Câte chichiţe inutile mai ai în capul ăla
Am răspuns mirată:
- E o întrebare?
- Nu. E o afrimatie...

Asta mi-a spus azi un prieten, pe care, deşi nu îl văd des, îl consider foarte apropiat.
Cum adică "am chichiţe" în cap? La ce s-a referit...nici acum nu ştiu.
Cred în schimb că a vrut să spună că sunt complicată. Dar de ce nu a spus-o aşa... pur şi simplu? Fără să încerce să fie subtil -chiar dacă nu i-a reuşit deloc- spunându-mi că am chichiţe?
Am momente în care mă simţ atât de simplă...
Si nu înteleg, de ce ar trebui să fie ceva complicat în viaţă?
Da, ştiu! Nu totul este plăcut, şi bun, dar nu este nici complicat...

Totul e atât de simplu...important e să vezi frumuseţea lucrurilor, care de multe ori vine din simplitatea lor !

Oh, I wish I was a punk rocker...with flowers in my hair!

pentru ca ma obsedeaza de cateva zile:

1st day of September!

A trecut vara? Când? Cum? De ce? Offff...

"S-a terminat?

S-a terminat!"

A trecut mult prea repede vacanța asta de vară... și cand ma gândesc ca parcă de abia începuse, de abia terminasem clasa a 9-a, scapasem de a fi bobocică...

Nu am învatat sa înot sau sa merg cu bicicleta, dar totusi...vara asta mi-a fost pe plac.
De acum va începe să miroasă a toamnă...și a frunze uscate aurii; a sunet de ploaie cu stropi mari, a aer răcoros și a zâmbete melancolice...a dragoste profundă consumată în întuneric, a mângâieri uscate...a noi; a parfum simplu și suplu, dar aiurit.
Va mirosi a copii silitori, și a minți chinuite de trigonometrie; a zâmbete timide pe coridoarele lungi... a școală și a clădire renovată. A copaci de abia desfrunziți și a alei goale, prin parcuri.
Va mirosi a chimie și a tot felul de substanțe...a olimpiade si a dans.
A joc nou de teatru, a noi interese și a altfel de noi.
Niște noi care vor mai mult!
Eu toamna asta vreau mai mult!

Tu nu?

Cuvânt

Încercam de curând să mă loghez pe un cont, pe un site -"altă rețea de socializare"-ar zice unii... contul meu pe Twitter, de fapt.

Când, am realizat că mi-am uitat parolă.

Și atunci mi-am dat seama că...trăim într-o societate așa tristă...

Nu mai conștienizăm, dar avem parole pentru orice... Parolă la seif, parolă la computer, la telefon...și câte și mai câte.

De fapt, "parolă" vine din italienescul cu aceeași formă, parola, însemnând "cuvânt".
Adică, avem cuvinte secrete care să ne mențină conturile și tot felul de astfel de tâmpenii, în siguranță? Dar câte cuvinte dulci mai spunem celor dragi? Câte cuvinte de mulțumire mai adresăm mamei care ne dădea ceaiul cu ligurinta când eram răciți? În câte cuvinte mai suntem capabili să descriem sentimentul cel mai scump, dragostea? Sau...oricare alt sentiment.

La câte cuvinte mai știm cel putin 1 sau 2 sinonime?

De ce animalele nu pot vorbi ca noi ? Iar noi - cei care avem cuvantul, sau cel putin asa ar trebui - de ce ne batem joc de el?
Chiar! Oare câti mai au...cuvânt?
Folosim din ce în ce mai rar cuvântul pentru ceea ce a fost el creat...
Și atunci când e folosit, îl folosim degeaba și cel mai probabil că nu îi înțelegem sensul.

--------------------------------------------------

~Mi-am adus aminte de o întâmplare de când eram mică... nu are o legătură directă cu ce am scris până acum, dar îmi mintea mea deja s-au creat conexiunile și... vă spun și vouă despre ce e vorba. :)

Cum am spus...eram micuță. Și vorbeam mult, foarte mult. Poate chiar mai mult decât vorbesc acum.
( Cine mă cunoaște realizează cât înseamnă mult în cazul ăsta. Voi puteți să vă imaginați doar...o fetiță mică, drăguță, slabă, creață, cu ochiii mari, căreia îi turuia gură încontinuu. )

- Mai taci odată! îmi spunea mai tot timpul sor'mea.

Știind că mă iubește, și că niciodată nu mi-ar spune ceva cu răutate sau...doar pentru că nu avea chef să mă asculte, am încercat să găsesc o explicație logică a îndemnului ei. Îndemn care trebuia să mă ajute cumva pe mine, să mă protejeze sau...
Mi-a luat ceva timp până am ajuns la o concluzie. Doamne! ce concluzie ciudată pentru un copil de 4-5 ani...
:
Îmi imaginam că fiecare om are câte un sac de cuvinte, la fel de mare pentru toată lumea. Sacul nu se putea umple niciodată, cuvintele existând acolo pur și simplu... Și, odată ce mai foloseai unul, el dispărea din sac...pentru totdeauna! Cred că îmi dădusem seamă că foloseam unele de mai multe ori. De exemplu, mami cred că spusesem până atunci de cel puțin 100 de ori. Asta însemna că în sunt cam 200 de mami, dar după ce voi spune cuvântul de 200 de ori, nu îl voi mai putea rosti niciodată!
Ideea mă îngrozea cumplit!
Oh, cât de mult mă iubea Dede! Vroia doar să îmi păstrez cuvinte și pentru mai târziu, când voi fi mai mare.

- Dacă eu, vorbind atât de mult acum, voi avea săculețul gol la adolescență? Ce o să mă fac? Îmi spune bine ea că ar trebui să vorbesc mai puțin...Probabil de'asta oamenii mari sunt așa tăcuți. Eu nu voi fi așa; o să-mi păstrez ceva și pentru mai târziu.

Apoooi, apoi am crescut, am realizat că într-adevăr există un săculeț de cuvinte, doar că este unul în care pot să adaug ceva nou în fiecare zi, și nu unul cu un număr limitat de cuvinte care s-ar putea termină.

Am înțeles că uneori trebuie să păstrez liniștea...și asta fac. Dar în marea parte a timpul, pot vorbi încontinuu fără vreo teamă că mi-ar expiră cuvintele.

Hehe...

Offf...

A stat langa mine toata noaptea...
M-a privit, m-a atins si m-a intors pe toate partile prin pat, pana am spus ca o sa mor.
M-a incalzit si m-a facut sa respir mai repede...
A naibii raceala. Nu m-a lasat un minut !

Nu stiu ce-i cu mine, dar intotdeauna racesc vara.
Si...am racit si vara asta. Nasul imi curge, stranut incontinuu, ma ustura gatul si cred ca am si un pic de febra. :(
Offf, ma duc sa imi mai fac un ceai.

Cănuţa mea cu fericire...

Cât de simplu e să încerci...cât de simplu e să reuşeşti şi cât e simplu e să ajungi la ce ţi-ai propus mai ales când îţi propui lucruri aşa mici...

Eu îmi propun ceva micuţ...ceva micuţ azi, ceva micuţ mâine şi la un moment dat, ştiu că se va face un tot.

Tot la care încă muncesc, şi parcă

nu îmi doresc să termin vreodată. Vreau să fie o muncă continuă, dar făcută bine. Munca mea, drumul meu spre fericire...

Nu e chiar ce înţeleg alţii prin muncă. Aici trebuie doar să ţii ochii larg deschişi, să vezi dincolo de aparenţe, să te bucure orice banalitate şi...să întinzi mână.

O să atigi cu siguranţă ceva, o să prinzi un strop şi pentru cănuţă ta. :) pentru că se află câte un lucru pentru fiecare.

Eu tot aşa o ţin...

Un strop de fericire azi, şi încă unul, altul şi altul...şi uite aşa o să mi se umple cănuţă. Nu ştii care cănuţă? offf...Cănuţă mea în care îmi păstrez şi îmi pun zilnic câte un strop de fericire; cănuţă mea care, chiar şi în zilele în care nu am nimic să pun în ea, mă bucură oricum. Nu are preferinţe, şi îmi zâmbeşte în fiecare zi pentru câte i-am dat până acum.

Încerc să pun în fiecare zi câte ceva acolo, ieri am văzut un apus minunat...azi am auzit vocea acelui cineva de care am nevoie, mâine...mâine nu ştiu ce o să mai fac. Am auzit că va plouă totuşi, şi mi-aş dori atât de mult să văd un curcubeu frumos, iar dacă nu...o să mă rezum doar la a-mi pune câte o dorinţă pentru fiecare picătură de ploaie care îmi va atinge părul, pielea...

~escapadă 2~

Am fugit din nou... În curând o să înceapă iar şcoală, aşa că am spus să profit acum, cât încă sunt în vacanţă şi am fugiiiit! La mare, de data asta. :)
Trebuie să recunosc că niciodată nu mi-a plăcut atât de mult că acum, ţinând cont că nu mă dau în vânt după "mare", ci prefer muntele.

Litoralul românesc a fost că de obicei primitor, găzduind o grămadă de turişti.
Soarele a fost generos, oferindu-mi un bronz intens, iar vremea a fost foarte drăguţă cu noi.
Marea a fost aşa calmă...că doar stând pe faleză îţi doreai să intri în apa care se vedea uimitor.
Am mers cu vaporaşul, am intrat la acvariu, şi m-am plimbat pe faleză...
Nu am apucat să întru la Delfinariu, dar măcar m-am bălăcit în apa mării cât am vrut eu. :)

Cu totul a fost drăguţ şi mi-a plăcut, dar mi-a fost atît de dor de casă...

--------------------------------------------------------------------------------

Home, sweet home!

My dear, Lizzi

Ieri mi-am pierdut pisica...a nu stiu cata oara, de altfel.

De fapt, am pierdut-o in felul meu de a pierde lucruri. Trebuie sa spun ca pierd foarte multe chestii, pentru faptul ca nu mai stiu unde le-am pus... Apoi le gasesc intotdeauna la locul lor.

Dar ieri, mi-am pierdut pisica.

Am cautat-o in balcon, la mine in camera, in baie, in camara, debara si...in sifonier -locul unde ii place ei cel mai mult sa doarma-. Nu era...

Am gasit-o intr-un sfarsit dupa cateva zeci de minute de cautare, cand, suparata ca am trezit-o din somn, s-a dus la bucatarie sa pape putin. Ea dormise in tot timpul in care eu imi faceam griji.

Ah, si nu va spun unde dormea. :))

Cand in sfarsit am vazut-o, imi venea sa o pupicesc si sa o bat in acelasi timp. De ce nu imi raspunsese, cand am strigat-o incontinuu?

Pffffiuh, bine macar ca e bine.

Ma gandeam dupa ca totusi ea e foarte fericita.

Cred ca mi-ar placea cateodata sa fiu in locul ei, dar atunci cand o trag de coada sau o ud [uraste asta] nu!

Totusi, imi iubesc pisicuta...

O am de 7 ani, adica de cand aveam eu...9 ani! Si eram micuta si imi amintesc ca prima data cand am vazut-o, a luat-o sor'mea in brate si nu ii mai dadea drumul; iar eu eram foarte suparata ca nu ma lasa si pe mine sa o tin :( . De abia asteptam sa ajung acasa [pe vremea aceea stateam la un bloc cu 10 eteje] si sa o arunc pe toboganul de la ghena.

Stiu...suna pe atat de ciudat, pe atat de urat/ sadic.
Cum am intrat cu ea in casa, i-am dat laptic, apoi a inceput sa vomite si s-a pitit dupa pat pana a doua zi...
"Dupa ce ca e primul meu anumalut, mai e si bolnav."
Apoi, a trebuit sa-i alegem numele.
Cum sa o cheme? cum sa o cheme?
Intr-un sfarsit a ramas numele de "Lizzi"...dupa multe alte nume.

Stiu ca dupa am rugat-o pe mami sa faca clatite si spre surprinderea mea, i-au placut si ei. :d
Acum nu stiu daca inca ii mai plac sau nu...pentru ca Lizzi e la regim de ceva vreme. Nu are voie sa manance chiar orice, desi, daca as lasa-o, ea ar putea manca 2 pungi de Chipsuri cu smantana, cam vreo 4 cutii de iaurt si muuulta frisca.

momente iubicioase...

Viseaza.Traieste.Iubeste.

Stiu ca degeaba dau vina pe altii , cand oricum, vina o port doar eu.
Eu aleg sa-mi complic viata si din fiecare lucru negativ, fie el mic-pitic, eu fac ceva imens...
Si totodata uit sa zambesc, uit ce oameni minunati am langa mine si cat de mult ar trebui sa le multumesc...in fiecare zi. Uit cat inseamna o imbratisare, sau un "te iubesc" emotionat. Uit sa ma bucur ca le-am auzit vocea persoanelor dragi, sa afara e senin si frumos, ca sunt sanatoasa, ca exist.



Dar azi: visez, traiesc, iubesc...
Fa-mi o favoare si...adu-mi tu aminte maine.

~escapada~

Ce-i mai placut in plina vara, cand temperaturile depasesc 37 grade C. la noi in oras - oras plin de poluare de altfel - decat o escapada la munte?
Bineinteles ca asta am facut si eu...am fugit la munte. Pentru cateva zile ce-i drept, dar bune si alea.
Imi place muntele, poate chiar de 10 ori mai mult decat marea...
Muntele te face sa te simti mic, dar totodata iti da si aceea stare de bine de care, eu cel putin, am nevoie.